174
BASILE TATAKIS
fiinţei, al cărei slujitor firesc este. Acest ultim fapt face ca omul să fie mai mult decât îngerul după chipul lui Dumnezeu, Îngerul nefiind prin natura sa stăpân, deoarece el nu are un slujitor natural.1 Naturală, voinţa nu este comandată printr-o necesitate, ea este liberă, căci este raţională.2 Ea este o proprietate naturală a vieţii raţionale şi inteligente, aşa cum sunt faptul de a se hrăni şi mişcarea pentru viaţa vegetativă. Fiind naturală, voinţa nu este un ceva ce poate fi Învăţat, aşa cum nici foamea şi nici setea nu pot fi Învăţate.3 Când spunem că virtutea constă În Împlinirea legii lui Dumnezeu, 4 trebuie să Înţelegem că rolul ei este de a găsi modul potrivit de Întrebuinţare a facultăţilor noastre naturale. Acest·
naturalism şi această raţionalitate a virtuţii fac trimitere În mare măsură la morala stoică, cu atât mai mult, cu cât Damaschinul mai defineşţe binele ca fiind cea mai bună ordine, cea care salvează În fiecare ceea ce îi este propriu, În timp ce răul este dezordine. 5 El foloseşte un limbaj stoic şi atunci când susţine, aşa cum am spus, că cea mai mare dificultate pentru a face binele este de a descoperi raţiunea pentru care fiecare facultate naturală i-a fost dată omului, precum şi legea celui care a dat-o.6 Am văzut, totuşi, că toate aceste elemente stoice sunt Încorporate În mod organic În metafizica creştină. Omul fiind liber, acţionează, graţie libertăţii sale, prin deliberare; dar a delibera este propriu necunoaşterii; Dumnezeu nu deliberează, Îngerul nu foloseşte raţiunea, la drept vorbind, ci Înţelege prin simpla intuiţie.7 Omul cugetă, deliberează, este necunoscător, are un trup slab; de aceea, el poate păcătui. Totuşi, el poate fi considerat fără de păcat, deoarece nu este În firea lui să păcătuiască, ci acest fapt aparţine libertăţii sale 1 P.G., 95, 144, D-145 A.
2 Op. cit, 94, 1041 B; 957 C.
3 Op. cit., 1037 B.
4 Op. cit., 94, 1545 D.
5 Op. cit., 94, 1548 D.
6 Op. cit., 94, 1520 BC.
7 Op. cit., 95, 109 B.
S e col e l e al V I I I - lea, al IX- lea ş i al X-lea 175
de alegere. În plus, omul, din cauza slăbiciunii trupului său, este capabil de pocăinţă; ca atare, el poate fi restaurat, În timp ce Îngerul, fiind netrupesc, nu este capabil de pocăinţă.1Aceste consideraţii denotă un optimism profund şi emoţionant, optimismul propriu-zis creştin, care transformă cele mai mari slăbiciuni ale fiinţei umane În izvoarele cele mai Înalte ale desăvârşirii sale.
Cele de mai Înainte implică predestinarea. Ioan Damaschinul urmează În această chestiune şi doctrina Bisericii, dezvoltând-o.
A ştiut să păstreze echilibrul Între pelagianism şi destin predestinat. Predestinarea, spune el, este sentinţa veşnică pe care Dumnezeu a pronunţat-o În privinţa fiecăruia, după ce şi-a consultat preştiinţa.2 Dar această predestinare este condiţionată din cauză
că omul are voinţă liberă. Dumnezeu prevede, dar nu predetermină tot. El cunoaşte dinainte toate faptele pe care noi le putem săvârşi, ca şi pe cele pe care le vom săvârşi cu adevărat, dar el nu le predetermină, ci doar le prevede. Căci el nu vrea nici ca răul să
fie săvârşit, nici ca fapta virtuoasă să fie săvârşită cu forţa.3 Care este În realitate raportul dintre preştiinţa lui Dumnezeu şi fapta săvârşită de noi, În alţi. termeni, Între providenţă şi predestinare?
Deoarece Dumnezeu prevede posibilul, noi nu suntem cauza acestuia, ci suntem cauza faptului că el prevede ceea ce noi vom săvârşi. Pentru că noi vom săvârşi o faptă anume, Dumnezeu o prevede. Ca atare, preştiinţa, fiind totuşi indispensabilă, nu este cauza a ceea ce se va Întâmpla, aşa cum medicul nu este cauza bolii A
pe care a prevăzut-o; cauza acesteia este liberul nostru arbitru.4 In ciuda libertăţii sale, omul nu este, aşa cum vrea pelagianismul, singurul factor al mântuirii sale. Ioan Damaschinul este, din contră, convins de neputinţa radicală a naturii umane în privinţa mântuirii sale.5 Deşi suntem prin libera alegere a voinţei noastre 1 P. G., 94, 868 B.
2 Op. cit., 94, 1577 A.
3 Op. cit., 90, 970 B.
4 Op. cit., 94, 1577 B.
5 Op. cit., 96, 576-7.
176
B A S I L E TATA K I S
artizanii propriului nostru destin veşnic, totuşi, În afara colaborării şi a adevărului divin, ne este imposibil să vedem şau să facem binele. 1 Dumnezeu, fiind bunătatea şi fiinţa Însăşi, nu poate să
nu fie cauza oricărui bine, a oricărei fiinţe, care se află În cele create. Dumnezeu, zice Ioan Damaschinul, a văzut totul dincolo de timp, 1nainte ca acesta să existe, şi a văzut dincolo de timp fiecare fiinţă urm&ndu-şi menirea. 2 Astfel, avem În Dumnezeu, a cărui voinţă pretemporală este mereu identică sieşi, modelele şi chipurile fiinţelor care vor fi create. Dacă stăp&nirea lui Dumnezeu ne pare lipsită de regularitate, aceasta se Înt&mplă din cauza faptului că suntem neştiutori. Trecutul, viitorul, cea mai mare A
parte a prezentului sunt dincolo de cunoaşterea noastră. In realitate, stăp&nirea lui Dumnezeu este ordonată, bună şi dreaptă.3 El a reglat tot ceea ce nu depinde de noi, pentru fiecare În funcţie de timpul şi de locul ce îi sunt propice, astfel îndt să corespundă cu ceea ce depinde de noi.4 Avem aici o prezentare pe scurt a teoriei armoniei prestabilite. După cum vedem, morala la Ioan Damaschinul, ca de altminteri toată morala creştină, este antinomică, ea este mai ales pretinsă de antinomia care există Între predestinare şi liberul arbitru, o antinomie ce răm&ne, În realitate, neso-A
luţionată. lntr-un spirit analog, Platon nu vrea să renunţe la destin, iar, pe de altă parte, vrea, ca şi Ioan Damaschinul, să-L dezvinovăţească pe Dumnezeu de răul pe care-l săv&rşim.
Ne mai răm&n de adăugat dteva cuvinte despre cultul icoanelor. Apădnd icoanele, Ioan Damaschinul apără valoarea tradiţiei şi independenţa Bisericii, care este o societate distinctă de Stat, independentă În sfera ei.5 Cum Sf&ntul Gherman a spus esen
