ţialul În această chestiune, îi este dificil lui Ioan Damaschinul să
mai adauge ceva nou. Dumnezeu, spune el, fiind de necircumscris, 1 P. G., 94, 972 A.
2 Op. cit., 94, 837
3 Op. cit., 94, 1576 C.
4 Op. cit., 94, 853 C; 1577 A.
5 Op. cit., 94, 1296 A-1297 B.
S ec o l e l e a l VII I - l e a , al IX-iea ş i a l X-lea 177
invizibil şi netrupesc, ar fi o nebunie curată să-i dăm o formă.1
Dar Iisus care s-a făcut om ca să ne mantuiască? Cel care nu vrea să facă o icoană a lui Iisus, ce crede el despre Iisus Însuşi? Cultul icoanelor este văzut de Ioan Damaschinul tot ca o consecinţă a hristologiei ortodoxe. O problemă asemănătoare celei pe care o ridică raţiunii dogma Întrupării este şi cea a cultului icoanelor.
Este firesc ca soluţia pe care o propunem celei dintru să o presupună
pe cea pe care o vom da celeilalte. Există atitudinea ortodoxă şi există atitudinea monofizită. Prima, plednd de la hristologia sa, consideră firesc cultul icoanelor; a doua neputand fi Înţeleasă În mod mistic, drumul care duce la taina lui Dumnezeu-omul nu poate nici el să admită cultul icoanelor. Icoana nu este, de altminteri, doar un instrument pedagogic pentru simplitatea oamenilor; ea este un simbol, un grad al ascensiunii spre Dumnezeu; ea este o expresie simbolică şi mistică a inefabilului şi, În acelaşi timp, o cale pentru a Înţelege inefabilul. Aici Ioan Damaschinul se referă
A
textual la Dionisie Pseudo-Areopagitul.2 In această privinţă şi Ioan Damaschinul găseşte ocazia de a echilibra raţionalismul şi mistica lui. Exigenţele raţiunii nu schimbă la el concepţia mistică
a lumii; dimpotrivă, ele sunt capabile să ne ajute să ajungem la intuiţia mistică.
Aşa cum a fost, Ioan Damaschinul a exercitat o influenţă considerabilă asupra teologiei Întregului Răsărit, nu numai asupra celei a Bizanţului. Influenţa sa asupra Occidentului nu este mai puţin considerabilă; poate că aceasta oferă mai mult interes, căci occidentalii erau atunci la începutul teologiei lor. Că Ioan Damaschinul i-a interesat mult, se vede din numeroasele traduceri ale lucrării De fide orthodoxa. "De la Începutul secolului al X-lea", ne spune J. De Ghellinck,3 „Occidentul s-a putut folosi de patru traduceri deosebite ale operei De fide orthodoxa ... " Ar fi de mare interes ca un studiu minuţios să ne permită să urmărim ecoul lui 1 Op. cit., 94, 1 169 C; 1288 A.
2 P. G., 94, 1260 B.
3 BZ. T. 12, (1912), p. 448.
178
B A S I L E TATA K I S
Ioan Damaschinul Începând cu Petru Lombardul, acest magister sententiarum care a utilizat traducerea lucrării De fide orthodoxa realizată de juristul din Pisa, Burgundio, până la T orna d' Aquino, pentru care Părinţii greci, şi mai ales Ioan Damaschinul, au fost un bogat tezaur de concepte precise şi concise pentru exprimarea dogmei şi a gândirii creştine.
IV. NICHIFOR; TEODOR STUDITUL
Împăratul Leon Armeanul, care a inaugurat În secolul al IX-lea a doua perioadă a iconoclasmului, le-a dat ocazia lui Nichifor, patriarh al Constantinopolului (758-829) şi lui Teodor Studitul (759-826), ultimii reprezentanţi ai perioadei dogmatice a teologiei bizantine, să prezinte doctrina iconofililor sub forma sa cea mai amplă. Scrierile antieretice ale lui Nichifor1 dezvăluie o dialectică
subtilă şi o mare varietate a punctelor de vedere. După ce a sus
ţinut, după exemplul înaintaşilor lui, că iconolatria nu este idolatrie, el realizează o analiză pe cât de profundă, pe atât de originală
a tradiţiei. Tot ceea ce se face în Biserică, susţine el, este tradiţie, inclusiv Evanghelia, deoarece Iisus Hristos nu a scris nimic, aşezând cuvintele sale În suflete.2 După cum acceptăm cuvântul Evangheliei, la fel acceptăm şi icoanele, care sunt istoria lui.3 Nimic altceva nu este mai puternic În afară de tradiţie şi mai ales de tradiţia orală; ea este fundamentul cel mai solid a tot ceea ce ne este util În viaţă; configurarea sa urmăreşte desfăşurarea următoare: când durează, ea se schimbă În obişnuinţă, obişnuinţa, la rândul ei, verificată prin trecerea timpului, ia forma unei naturi, care este lucrul cel mai puternic.4 Dar ceea ce-i conferă forţă tradiţiei nu este altceva decât credinţa. Demonstraţiile artificiale ale Înţelepciunii 1 P.G., t. 100, col. 201-850.
2 Op. cit., 100, 385 CD.
3 Op. cit., 100, 380 BC.
4 Op. cit., 100, 385 CD.
S e col e l e al V I I I - l ea, al I X - i ea ş i al X-lea 179
