S e col e l e al V I I I - l ea, al I X - i ea şi al X - l ea171
fiinţelor, respectiv o lipsă, deci o non-fiinţă.1 La fel şi binele este o fiinţă, 1n timp ce răul, care este o greşeală, adică o lipsă, este o non-fiinţă. Ca atare, răul în sine nu există. Pentru a studia bine fondul acestei teze, platoniciană În realitate, trebuie să amintim care era doctrina pe care Biserica a opus-o dualismului maniheilor. Damaschinul a respins mult timp acest dualism prin marele său dialog contra maniheilor care este o capodoperă a polemicii.
Conform maniheilor, există două principii, binele şi răul, independente unul de celălalt şi contrare. Dar unul, răul, care este materia fără viaţă, s-a revoltat contra lui Însuşi, şi, În urmărirea şi fuga de sine, i s-a întâmplat să vadă lumina, binele. Cel Bun a trimis atunci contra materiei o parte din sine Însuşi; În lupta care a urmat, o bucată din lumină a fost înghiţită de rău. Acest lucru a fost acceptat de Cel Buri cu intenţia de a-şi impune stăpânirea asupra răului, prin intermediul acestei bucăţi Înghiţite. De aceea, lupta dintre lumină şi Întuneric se continuă fără Întrerupere.
Această doctrină, de origine mazdeeană, prezintă un mit dramatic al binelui şi al răului cu puternice implicaţii antropomorfice.
Lupta care are loc în conştiinţa omului Între bine şi rău, substan
ţializată, cuprinde Întreg cosmosul. Nu îi este dificil lui Ioan Damaschinul să demonstreze,2 printr-o argumentare filosofică
foarte organizată, că este imposibil să existe două principii. A propune două principii Înseamnă a nu propune niciunul; Înseamnă
a susţine o mulţime de principii. Nu poate exista decât un principiu. Acest unic principiu, care este prin natura sa fără principiu, este fără principiu din toate punctele de vedere, adică În privinţa cauzei, timpului, locului, desfăşurării. Orice lucru există până În momentul În care cel care îi porunceşte vrea ca el să se mişte.3
Creaţia nu a cauzat nicio alterare În principiul creator, deoarece T orna d' Aquino cuvântul habitus ilustrează interiorizarea de către om a perfec·
ţi unii la care aspiră.
1 P.G., 94, 1508 AB.
2 Cf. Maxim Mărturisitorul, P.G., 91, 1184 B.
3 P. G. , 94, 1525 B.
172
BASILE TATAKIS
acesta a creat din nimic (ex nihilo) şi voia dintotdeauna ca la momentul fixat să apară creaţia. Astfel, locul celor două fiinţe care nu sunt şi nu pot fi fiinţe şi care denotă o concepţie atât de puţin materialistă a universului, este rezervat principiului unic, care este Dumnezeu. Acest Dumnezeu nu trebuie să fie considerat creatorul răului, căci răul este o non-fiinţă; el presupune mereu binele şi se Întâlneşte mereu cu ceva bine; este ceva relativ şi, după cum am spus, o lipsă. Dat fiind că binele este identic cu fiinţa şi că răul este o non-fiinţă, acesta este numit rău, deoarece este o lipsă a fiinţei.1 Non-fiinţa, adaugă Ioan Damaschinul, este un rău înfăptuit.2 Izvor şi cauză a răului este liberul arbitru; de aceea, răul moral se defineşte ca o deviere voluntară de la ceea ce aparţine fiinţei, spre ceea ce este contrar fiinţei.3 Nu există rău care să aparţină fiinţei.4 Aceeaşi definiţie este valabilă şi pentru răul fizic. Niciuna dintre facultăţile noastre nu este, fo consecinţă, rea În sine; să ne slujim de ele nu este rău; să ne servim de ele contra legii celui care le dă, acesta este răul. 5 Există aici o interiorizare a actului moral care Împinge la extrem responsabilitatea individului. Păcatul a fost la Început descoperirea diavolului, care primeşte aproape acelaşi rol pe care prit_1cipiul răului îl joacă la manihei. Dar Ioan Damaschinul se grăbeşte să susţină că, dacă
diavolului i-a fost permis să îl ispitească pe om prin sugestiile sale,
· totuşi nu îi este dat să îl ispitească forţându-l; omul are libertatea de a accepta sau nu chemarea diavolului. Bunătatea sa excesivă
l-a Împins pe Dumnezeu să îl creeze pe diavol; el voia, de altminteri, ca prin crearea lui să arate că nu se temea de revolta slujitorului său şi să ne Înveţe că trebuie să fim binefăcători chiar şi faţă de cei răi.6 Dintr-un alt punct de vedere, diavolul Însuşi nu 1 Op. cit., 94, 1516 D-1517 A.
2 Op. cit., 1541 A.
3 Op. ât., 94, 876 A.
4 Op. cit, 94, 1196 B.
5 Op. cit., 94, 1519 D; 1520 C; la fel, Leonţiu de Bizanţ, P.G., 86, 1333 A.
6 P.G., 94, 1540 AC.
S e c ol e l e a l VIII-lea , al IX- l e a ş i al X-lea 173
există fără a participa parţial la bine, deoarece el participă la fiinţă.1 Imediat ce ne punem fotrebarea de ce Dumnezeu nu i-a creat dedt pe cei ce vor fi buni, ne şi gândim că doar Dumnezeu este binele În forma lui perfectă. Toate fiinţele sunt imp.erfecte În comparaţie cu el. Cu cât participă mai mult la el, cu atât avansează În perfecţiune.2 Cea mai mare pedeapsă a diavolului este de a fi fără Încetare devorat de flăcările dorinţei de rău şi de păcat, prin focul dorinţei neîmplinite. A dori şi a nu ajunge niciodată la obiectul dorinţei,3 iată chinul etern al diavolului; şi asta pentru că
el doreşte non-fiinţe. Cei care, din contră, doresc binele, adică
doar pe Dumnezeu, care este fiinţa, vor fi umpluţi de bucurie când vor ajunge să atingă obiectul dorit.4 Dacă Dumnezeu nu este cauză a răului, totuşi, creându-l pe om, el permite răul. Dar de ce îl permite? Răspunsul este că, dacă Dumnezeu s-ar Împiedica să
îl creeze pe om, preştiind că acesta va folosi În mod greşit liberul arbitru, ar săvârşi răul. Dacă Dumnezeu nu ar fi făcut aceasta, zice Damaschinul, atunci răul ar fi Învins bunătatea lui Dumnezeu. 5 De altminteri, Creatorul ştie să tragă binele din rău. Nu Dumnezeu este cauza pedepsei noastre, ci noi suntem. Dumnezeu, fiind judecător, este cauza dreptăţii. Ca judecător, el nu ne judecă după voinţa sa anterioară, care vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi, ci după voinţa sa consecventă, care, avându-şi izvorul În faptele noastre, vrea ca noi să fim pedepsiţi pentru binele nostru.
Orice fiinţă este dotată cu proprietăţi naturale, fără de care nu poate exista. Facultăţile specifice sufletului raţional sunt: viaţa, gândirea, apetitul raţional de care am vorbit şi care este, altfel spus, voinţa, faptul de a trăi Într-un trup şi de a-i transmite acestuia viaţa şi mişcarea, faptul de a conduce În mod liber trupul şi apetitul iraţional, ca şi faptul de a-i porunci trupului prin intermediul 1 Op. cit., 94, 1541 A.
2 Op. cit., 94, 1568 A.
3 Op. cit., 94, 1541 C.
4 Op. cit., l.c.
5 Op. cit., 94, 1197 A.
