este pivotul gândirii ortodoxe, care este mai degrabă un efort nu numai pentru a Înţelege existenţa, ci şi de a o mântui, un efort de mântuire, şi nu un efort de a Înţelege esenţa. Ioan Damaschinul, exprimând bine aceste preocupări, consideră angoasa al şaselea şi cel mai Înalt grad al fricii şi o defineşte ca c:p6!3ov bt.an't:WaEwc;. 3
Angoasa este o patimă constitutivă a naturii umane, În forma pe care a luat-o după căderea În păcat;4 ea nu este În fond decât expresia dorinţei naturale de a exista. Omul, ca orice fiinţă, fiind creat, este firesc să dorească să persevereze În a fi; de aici şi teroarea pe care o provoacă moartea ca indice al pierderii totale a existenţei.
Această dorinţă îşi găseşte deplina sa împlinire În restaurarea finală, când fiecare suflet îşi va regăsi trupul pentru a duce Împreună cu el o existenţă veşnică. Consideraţiile următoare ne ajută
să vedem chiar mai bine modul În care gândirea lui Ioan Damaschinul este în mod esenţial calitativă. Trei lucruri, spune el, sunt fără cantitate: unitatea, punctul şi momentul prezent. Reunirea 1 P. G., 94, 828 AD; 829 B.
2 Op. cit., 94, 1032 A.
3 Op. cit., 94, 932 C. ["frica de cădere", n. tr.].
4 Op. cit., 94, 1081 B.
S e col e l e al V I I I - l ea, al I X - i ea ş i al X-lea 163
unităţilor dă naştere cantităţii; dt despre punct, neavlnd nicio dimensiune, el nu este susceptibil nici de măsură, nici de calcul; iar În ceea ce priveşte părţile minime ale timpului, ele au un ter
.men comun care le uneşte, acesta fiind momentul prezent care este fără cantitate. Astfel, noţiunile fundamentale ale ştiinţei noastre cantitative sunt concepute ca fiind străine, prin natura lor, de cantitate. Prin lucrarea sa, Ioan Damaschinul a oferit un manual preţios al logicii lui Aristotel, văzută prin intermediul glndirii creştine; dialectica este la el, aşa cum am spus, un instrument, dar oare nu era aceasta deja la peripateticieni un instrument? Pe de altă parte, dispunerea şi Întinderea Izvorului cunoştinţei permit să se observe clar la Ioan Damaschinul intenţia de a face utilă
filosofia profană substituindu-i teologia. Lucrarea se prezintă sub forma unui sistem teologico-filosofie; locul filosofiei este ocupat aici de teologie; fizica şi morala nu lipsesc, iar totul este precedat de dialectica ce conţine definiţiile şi postulatele construcţiei. Dacă
vrem să Înţelegem gradul de perfecţiune obţinut de Ioan Damaschinul În această lucrare de sistematizare, nu avem dedt să-i comparăm scrierea cu un alt text mult mai simplu al lui T eodoret de Cyr (sec. al V-lea) care i-a servit drept model lui Ioan Damaschinul. Trebuie să observăm că În realitate rolul dialecticii, al raţiunii Înseşi nu diferă esenţial de rolul care îi era rezervat de peripateticieni şi mai ales de stoici. Aici, ca şi la aceştia, raţiunea este esenţialmente constructivă şi apodictică; ea nu este analitică
aşa cum era la Platon. Din acest punct de vedere foarte important, Ioan Damaschinul, şi cu el toată ortodoxia, sunt foarte apropiaţi de Aristotel, deşi el are un simţ profund al distanţei care îl desparte de Stagirit, pe care nu a vrut sub niciun chip să îl A
accepte ca cel de-al treisprezecelea Apostol.1 In general, atitudinea sa faţă de filosofia profană nu prezintă un interes deosebit, căci ia din aceasta ceea ce era deja admis În tradiţia Bisericii. După cum vedem, credinţa este baza şi fundamentul raţiunii În toate mişcările 1 P.G., 94, 1441 A.
164
8ASILE TATAKIS
sale, În funcţie de unde porneşte, de la credinţă sau de la observarea naturii. Pe bună dreptate, raţiunea nu este un izvor de cunoaştere şi de adevăr; ea ne ajută doar să abordăm adevărul.
Unicul izvor al adevărului şi al cunoaşterii rămâne credinţa. Dovada În acest sens este oferită de faptul că pentru cei care examinează lucrurile dumnezeieşti prin intermediul raţionamentelor umane şi naturale, lucrurile credinţei sunt lipsite de conţinut, deoarece tot ceea ce are legătură cu Dumnezeu este dincolo de natură, de raţiune, de raţionament. Cunoaşterea acestor lucruri este o cunoaştere psihică şi bmµovLWbTJ<;.1 Or, se Întâmplă că
doar această cunoaştere ne face să Înţelegem sensul profund al lumii sensibile care ne Înconjoară şi sensul nostru; ea este baza oricărei cunoaşteri, ca o cunoaştere adevărată a fiinţelor. 2 Prin aceste trăsături se definesc clar cele două izvoare, mistica şi raţiunea, ale gândirii lui Ioan Damaschinul, ale Întregii gândiri ortodoxe. Ea nu este raţională decât pentru că a fost mai Întâi mistică.
Dumnezeu, care este fundamentul şi siguranţa oricărei cunoaşteri, şi cauzalitatea universală, este incomprehensibil şi inefabil;3
el este Înţeles prin credinţă, şi nu prin studiu raţional.4 Aşa cum el nu ne-a comunicat esenţa sa, la fel nu ne-a comunicat nici cunoaşterea esenţei sale.5 Ceea ce noi concepem despre el, nu este esenţa lui, ci ceea ce este În jurul esenţei sale,6 respectiv atributele esenţei sale, negative pentru cea mai mare parte dintre ele. Dumnezeu nu este niciuna dintre fiinţe, nu pentru că el nu există, ci pentru că
el este dincolo de toate fiinţele, umplând totul.7 Faptul că Dumnezeu este peste tot, că el este cauzalitatea universală,8 gândul că
1 P.G., 94, 1128 B. ["demonică, diabolică", n. tr.].
2 Op. cit., 94, 529 A.
3 Op. cit., 94, 789 A.
4 Op. cit., 94, 780 A.
5 Op. cit., 94, 845 B.
6 Op. cit., 94, 800, 840.
7 Op. cit., 94, 800.
8 Op. cit., 94, 856 A.
S e col e l e al V I I I - lea, al I X - i ea ş i al X-lea 165
el este o fiinţă, aşa cum este orice fiinţă, 1 trădează influenţa limbajului Într-un fel panteist al lui Dionisie. Ioan Damaschinul are grijă să îşi corecteze propriile expresii, spunând că Dumnezeu, aducându-ne la viaţă, nu ne-a comunicat nici fiinţa sa, nici cunoaşterea fiinţei sale, şi că totul fiind o fiinţă, el este dincolo de orice fiinţă, 2 dincolo de fiinţa Însăşi, unind În el Întreaga plenitudine a fiinţei, ca un ocean de fiinţă infinită şi fără limite precise;3
el este izvorul fiinţei. De aceea, numele care i se potriveşte cel mai bine lui Dumnezeu, este pur şi simplu „fiinţă", sau „cel bun", deoarece când vorbim de Dumnezeu nu putem spune mai Întâi
fiinţa şi mai apoi bunătatea. Ca atare, bunătatea există În Dumnezeu În acelaşi timp cu fiinţa; ,,a fi" şi „a fi bun" sunt identice la El. Aceste idei sunt din Platon, pe care Ioan Damaschinul le ia de la Dionisie Pseudo-Areopagitul, îndepărtându-se de concepţia marilor Părinţi ca Grigorie de N azianz, care susţinea că doar fiinţa În toată plenitudinea sa este proprie lui Dumnezeu. Este adevărat că Ioan Damaschinul ajunge la aceeaşi concluzie, dar susţinând, tot urmând ideile de la Platon, identitatea binelui şi a voinţei dumnezeieşti.4 Dumnezeu poate tot ceea ce vrea, dar nu vrea tot ceea ce poate. 5 Această influenţă a lui Platon a Împiedicat gândirea creştină să delimiteze, Într-un mod clar şi profund, punctul de vedere religios de punctul de vedere etic, aşa cum ne-am fi putut aştepta după exemplul Părinţilor din secolele al IV-lea şi al V-lea. Orice ar fi, Dumnezeu este, În viziunea lui Ioan Damaschinul, fiinţa unică, a cărei esenţă este de a exista. Această identitate Între fiinţă şi Dumnezeu explică modul În care gânditorii creştini pot să-l conceapă pe Dumnezeu ca pe o fiinţă În acelaşi timp necesară şi liberă. Deşi de neconceput, Dumnezeu este vizibil pentru oricine doreşte să îl vadă, căci el este peste tot, În orice 1 Op. cit., 94, 537 B.
