S e c o l e l e a l YI I l - le a , al IX-lea ş i al X-lea 183
judecăţilor sale de valoare, deşi toate privesc o varietate surprinzătoare de subiecte. Aceste judecăţi sunt mereu rodul unui studiu aprofundat şi oferă esenţialul În puţine cuvinte. Ca erudit, el este singurul bizantin care, prin calităţile sale, poate să fie comparat cu Aristotel. Fotie, În plus, are un mare interes pentru filosofie, dar pentru ea Însăşi, nu În calitate de slujitoare a teologiei, - iar aici este o nouă trăsătură pe care umanismul secolului al IX-lea o introduce În viaţa intelectuală din Bizanţ. Spiritului larg al lui Fotie îi datorăm faptul de a fi considerat util să ne păstreze În a sa Bibliotecă un rezumat substanţial _al discursurilor pyrrhoniene ale lui Ainesidemos, singurul izvor de astăzi pentru cunoaşterea acestui filosof. Fotie, cu anumite rezerve, consideră utile discursurile pyrrhoniene pentru cei care fac studii de dialectică.1 In ciuda independenţei sale de spirit, dacă e să judecăm după tratatele filosofi<::e păstrate, - un număr destul de mare s-au pierdut - ceea ce îl interesează mai Întâi de toate pe Fotie În materie de filosofie sunt dialectica şi logica, care stau mereu În anticamera teologiei.2
S-a ocupat În principal de categorii,3 de gen şi de specie,4 de topice, urmându-i îndeaproape pe Porfir, Ammonios şi Ioan Damaschinul. Tratatele sale de dialectică au fost compuse cu scopul de a le fi utile elevilor săi la explicarea punctelor dificile şi la soluţionarea anumitor aporii. Predând cele zece categorii, el se vede obligat să le trateze pe toate, Într-un mod mai detaliat decât Aristotel, 5 insistând În mod deosebit pe noţiunea de fiinţă, unde nu îl urmează pe Aristotel, 6 ci doctrina Bisericii. Cât despre aporiile ce rezultă din teza despre gen şi specie, acestea sunt expuse Într-un mod foarte metodic, ceea ce ne face să observăm că nominalismul şi realismul constituiau o problemă foarte dezbătută În acea epocă.
1 P.G. , 103, 697 C.
2 Op. cit., 101, 489 A; 773 C; 776 A.
3 QuaestionesAmpilochianae, P.G., 101, 760A- 811A.
• Op. cit., 101, 477 D-489B.
5 Op. cit. , 101, 800 A.
6 Op. cit. , 101, 773 C-776A.
184
BASILE TATAKIS
Fotie are grijă să arate inconvenientele la care ajunge fiecare dintre cele două doctrine şi imposibilitatea ca ele să fie adevărate.
La dndul său, el propune o soluţie căreia, aşa cum crede, nu i se poate obiecta nimic. Genul şi specia, spune el, sunt corporale fără
a fi corpuri; ele desemnează fiinţa subiecţilor, dar ele nu se desemnează. Ele dezvoltă fiinţa subiecţilor, dar nu o constituie; ele sunt nume, noţiuni, proprii să desemneze ipostasul subiecţilor, dar nu sunt de acordat fiinţelor, cărora nimic nu le lipseşte din ceea ce ele nu au nevoie. 1 Ideile platonice sunt şi ele respinse. Preexistenţa ideilor-model denotă un artizan, un demiurg slab; În plus, nu există
motiv suficient pentru ca aceste idei-model, imuabile şi imobile În inteligenţa divină, să fie date ca fiind predicate unor fiinţe care sunt Într-o perpetuă transformare. 2 Eliminând acest dublu realism, cel al lui Platon şi cel al realiştilor; Fotie a reuşit, pe de o parte, să
păstreze intactă atotputernicia divină şi distanţa de netrecut Între Creator şi creatură, şi, pe de altă parte, să realizeze un compromis Între nominalism şi realismul ce duce cu gândul la stoici. Genul şi specia există, ele sunt corporale, dar nu sunt corpuri.
Fotie se exprimă de mai multe ori În privinţa lui Aristotel Într-un mod care pare să arate că îl preferă lui Platon.3 Numeşte filosofia lui Aristotel ca fiind "mai divină"; ea se bazează pe necesitatea logică şi caută să fie metodică. În Platon el vede mai degrabă filosoful miturilor, al lui Timaios, acel Platon aproape În totalitate al Evului Mediu, Platon al neoplatonismului, nu acel Platon al dialecticii. Iată ceva ce trebuie să reţinem În permanenţă
pentru a Înţelege bine sensul preferinţei lui pentru Aristotel.
Fotie, spirit practic, este şocat de limbajul poetic al lui Platon;4 el nu a perceput fondul dialecticii platoniciene; cercetarea metodică
şi logică a lui Aristotel se potrivea mai bine cu realismul teologic de atunci.
1 P. G., 101, 488 B.
2 Op. cit. , 101, 480 AB.
3 Op. cit., 101, 488 D; t.103, 1250-1260 (Biblioteca nr. 37 şi 242).
4 Epistola 165.
S e cole le al V I I I - lea, al I X - i ea şi al X- lea185
Aretas de Cezareea, elev al lui Fotie (860-puţin după 932) a fost interesat atât de Aristotel, - a compus un tratat despre categorii, Încă inedit, - cât şi de Platon, pentru care are o predilecţie.
Se pare că nu este singurul care În această epocă îl preferă pe Platon. E.A. Leemans1 constată existenţa unui cerc de studii de tendinţă platonică din aceeaşi vreme cu Aretas. Cronica din timpul lui Fotie a lui Gheorghe Hamartolos• îl exaltă pe Platon şi îl ironizează pe Aristotel. Astfel, sfârşitul acestei perioade lasă posterităţii chestiunea care de atunci domină gândirea bizantină, adică
preferinţa fie pentru Platon, fie pentru Aristotel. Această chestiune este semnul cel mai interesant, În privinţa filosofiei, al renaşterii clasicilor. Aretas se consacră mai ales conservării manuscriselor lui Platon. Dar În afară de faimosul Codex al lui Platon, îi mai datorăm şi alte multe manuscrise, ca cele ale lui Dion din Prusa*, Pollux, Euclid, ale lui Clement din Alexandria şi ale altora, toate Împodobite cu note marginale foarte interesante pentru oricine vrea să studieze familiaritatea cu care oamenii cultivaţi de atunci păstrau manuscrisele clasicilor.
Fiul lui Leon VI, Constantin VII Porfirogenetul (913-959) a continuat cu Încă şi mai mult zel tradiţia curţii imperiale. Indiferent la afacerile statului, şi-a consacrat timpul literaturii şi şi-a petrecut toată viaţa În compania celor Învăţaţi, pe care i-a umplut de favoruri. Atât prin iniţiativele sale, cât şi prin propriile-i scrieri, el este personalitatea dominantă a secolului al X-lea. Atracţia pentru literatură, ştiinţe şi arte devine din ce În ce mai mult trăsătura caracteristică a vieţii intelectuale a acestei epoci. Dar trebuie remarcat faptul că această pasiune, cel puţin În privinţa ştiinţelor şi a literaturii, nu duce la creaţii originale. Secolul al X-lea este prin excelenţă secolul erudiţiei umaniste. Tradiţionalismul religios al bizantinilor este dublat de tradiţionalismul literar care le domină umanismul.
1 L'Antiquite classique, t. 1 (1932); p. 203 şi urm.
• f€WQYLO<; AµaQi:wA6<; "păcătosul" (n. tr.).
• Hrisostom (n. tr.)
