patriarhului privesc numai sufletul" .1 ,,Împăratul, afirmă el În altă
parte, nu este supus nici legilor, nici canoanelor".2 Astfel, stăpânii seculari au devenit şi stăpânii lui spirituali. Pe bună dreptate, fiind deasupra legilor şi a canoanelor, ei sunt stăpânii absoluţi.
Dar dacă religia continuă Încă să-i intereseze profund pe bizantini, ea nu mai este singura lor preocupare spirituală. Biserica, devenind naţională, a pierdut din caracterul său de universalitate; este ceea ce schisma definitivă dintre ortodocşi şi catolici a adus la lumina zilei. Prima schismă, din epoca lui Fotie, evidenţiase clar faptul că Întreaga creştinătate, ca principiu de unitate a popoarelor, se apropia de sfârşit. Schisma definitivă care a avut loc În secolul al XI-lea a făcut să se vadă că Biserica devenise un principiu ce despărţea popoarele. Toate tentativele de refacere a unită
ţii; de o parte şi de cealaltă, au sfârşit prin a face schisma cu adevărat ireparabilă. Aceasta deoarece Răsăritul şi Apusul se constituiau din ce În ce mai mult În două lumi diferite, atât În aspiraţiile lor politice, cât şi În sentimentul lor religios şi În mentalitatea lor În general. De atunci nu este de mirare că toate cruciadele Întreprinse În timpul acestor două secole În numele Crucii, În loc să
contribuie la unirea creştinilor, au dezvăluit că fiecare dintre cele două lumi avea Crucea sa. Odată ce a avut loc schisma, a urmat o corttroversă vehementă În privinţa punctelor dogmatice care au dus la producerea ei. De aici a rezultat o Întreagă serie de scrieri care nu sunt lipsite de interes filosofie.
Pe măsură ce Biserica, devenită naţională, îi disociază pe creştini, Răsăritul şi Apusul îşi făuresc, puţin câte puţin, un nou principiu de unitate prin dragostea comună pentru literatură şi pentru Antichitatea clasică. Această dragoste capătă din ce În ce mai mult elementele şi ia forma şi esenţa a ceea ce mult mai târziu a fost cunoscut sub numele de umanism. O trăsătură a acestui spirit umanist constă În reorganizarea şcolilor universitare din Constantinopol, 1 PaMTJ i<al Tio'rAfj, r'.uv'rayµa 'rWV 8dwv i<al iEQWV i<av6vwv, Atena, 1854, traducerea este preluată din A. Vasiliev, op. cit., II, 122.
2 P.G., t. 138, col. 93.
S e col e l e al X I - l e a ş i al X I I - l ea
191
ce a avut loc În secolul al XI-lea. Aici a fost Întemeiată o Şcoală
de Drept, la conducerea căreia a fost numit Ioan Xiphilin şi o şcoală de filosofie, condusă de Mihail Psellos, unde Înainte de a începe studiul filosofiei studenţii trebuiau să urmeze cursuri de gramatică În sensul cel mai larg al termenului şi de poezie antică.
La fel, la şcoala patriarhală, În secolul al XII-lea, În afară de teologie, mai erau predate filosofia, ştiinţele şi literatura. Se ajunsese chiar la anexarea la şcoală a unui spital pentru studenţii la medicină. Pe de altă parte, scriitorii, - trăsătură specifică a umanismului, - nu se mulţumeau să îi studieze numai pe clasici, ci Încercau, aşa cum am spus, să îi imite. Cum efortul lor se limita aproape exclusiv la formă, acesta conferea un aer artificial şi pompos limbii scrise, care, prin căutarea excesivă a purităţii atice, o îndepărtează complet de limba vorbită. Adevăraţi precursori, bizantinii oferă astfel prima formă, forma tipică pe care a luat-o umanismul la Început, ca renaştere a interesului pentru autorii clasici. În secolul al XII-lea, renaşterea ajunge În Bizanţ la plenitudine. Bizantinii sflrşesc prin a-şi reaminti că sunt greci, fără ca A
al lor creştinism să se opună acestei idei. 1n persoana lui Eustaţie, episcop de T esalonic, teolog şi deopotrivă savant umanist, umanismul bizantin îşi găseşte expresia sa cea mai nobilă.
În privinţa filosofiei este interesant de remarcat că glndirea atlt În Răsărit, clt şi În Apus este preocupată de probleme aproape identice. În Răsărit şi În Apus au loc dezbateri asupra nominalismului şi a realismului, Înainte de a se grupa În platonizanţi şi aristotelizanţi. Mihail Psellos, fervent apologet al lui Platon, începe, În mod decisiv pentru o lungă perioadă, să pună bazele dialogurilor dintre prietenii lui Platon şi cei ai lui Aristotel, discuţii care vor trece din Bizanţ în Apus şi vor contribui aici În mod atlt de fericit la trezirea spiritului filosofie. De asemenea, pentru prima dată, îşi fac apariţia În Bizanţ filosofi ca Psellos şi Italos, ce cultivă filosofia În raporturile sale imediate cu teologia. Avem impresia că se pregăteşte o eră nouă de înflorire filosofică. Din nefericire, această mişcare a găsit În persoana lui Alexios I Comnenul un rival hotărlt, care i-a Împiedicat dezvoltarea firească.
192
B A S I L E TATA K I S
Teologia ia şi ea parte la mişcarea intelectuală din epocă.
Simeon Noul Teolog şi elevul lui, Nichita Stithatul, înnoitorii teologiei mistice, sunt contemporanii lui Psellos.
Trebuie să subliniem că În aceeaşi epocă Bizanţul a făcut mult pentru a-i transmite Apusului propria sa cultură şi cultura greacă, contribuind În mod deosebit la mişcarea intelectuală din Europa apuseană din secolul al XII-lea. Cruciaţii, invaziile normanzilor şi relaţiile comerciale ale republicilor italiene cu Bizanţul; ca şi discuţiile contradictorii În Întruniri organizate după schismă la Constantinopol de Împăraţii dornici să se apropie de Roma au prilejuit un schimb de idei, dar şi transmiterea culturii bizantine.
Savanţii italieni au venit să studieze limba greacă la Constantinopol, - Universitatea din Constantinopol, În forma pe care a luat-o În secolul al XI-lea, a servit drept model instituţiilor similare din Occident, - iar unii dintre greci au avut ocazia, vizidnd Occidentul, să răspândească ei Înşişi cultura bizantină.
II. TEOLOGIA MISTICĂ
Curentul misticii speculative, care se revendică de la Dionisie Pseudo-Areopagitul şi de la Maxim Mărturisitorul, continuă În mod neîntrerupt În toată epoca bizantină, până la Căderea Constantinopolului. El a fost produsul cel mai preţios al spiritualităţii mistice, constituie o tradiţie vie şi oferă o imagine clară a atitudinii religioase a sufletului bizantin În efortul său de a Înţelege divinul În toată puritatea sa, intelectual şi spiritual, prin contemplaţie. Această atitudine, deşi profund creştină, este intim legată
de neoplatonism, căruia îi datorează mai ales metoda viziunii şi setea de a afla liniştea În contemplarea unităţii cosmosului. Lăsând În seama asceticii examinarea obligaţiilor exterioare ale vieţii creştine, teologia mistică se ocupă doar de viaţa intimă a creştinului, În relaţia sa imediată şi spirituală cu Dumnezeu. Controversele În privinţa dogmei şi a interpretării Scripturii au fost un bun prilej pentru speculaţie, ceea ce explică, În mare parte, predilecţia pe
S e col e l e al X i - l ea ş i al X I I - i ea
193
care cultura bizantină a avut-o pentru teologia mistică. O altă
trăsătură caracteristică a misticii bizantine este ataşamentul său faţă de ritualul ceremoniilor, nu prin faptul În sine, ci pentru sensul profund şi simbolic pe care îl ascundea; a-l face cunoscut era o bună ocazie de a dezvolta şi propriile sale meditaţii. Pentru a Înţelege bine fondul acestei teologii mistice, trebuie mereu să ne aducem aminte că, În viziunea Întemeietorului său, Dionisie, aceasta nu poate fi decât o teologie negativă. Omul nu are posibilitatea de a-i da lui Dumnezeu determinări pozitive; toate căile pe care gândirea sa i le-a oferit sunt de respins; pentru a-L Înţelege pe Dumnezeu, care este inefabil, raţiunea discursivă este mai degrabă dăunătoare decât utilă; nu ajungem la El decât prin contemplaţie. Monahii sunt din ce În ce mai mult îndemnaţi pe o asemenea cale, dintr-o necesitate deosebită de a vedea realităţile suprasensibile şi supranaturale. Astfel, contemplarea platoniciană
s-a transformat În final Într-o experienţă mistică personală. Pavel din Latro (d. 956) şi Simeon Studitul, numit Evlaviosul (d. 986) ne vorbesc deja de vederea luminii necreate. Simeon Noul Teolog sau Simeon cel Tânăr (949/950-1022), fiul duhovnicesc al lui Simeon Evlaviosul*, nu va face decât să urmeze calea pe care cei doi precursori ai săi şi ascetismul de dinaintea lor o deschiseseră.
Simeon Noul Teolog este dominat mai mult decât oricine de
setea de a simţi şi de a vedea, de a ajunge la experienţa mistică.
Precursor al lui Cabasila şi al lui Palama - varlaamiţii ca Dimitrie Kydones văd În Simeon conducătorul spiritual al isihasmului -, mai profund decât ei, el este considerat cel mai original teolog din Bizanţ. De timpuriu a simţit că intuiţia mistică era incompatibilă cu viaţa În lume, fiind posibilă doar la monahi; de aceea, odată ce şi-a terminat studiile elementare, nu a vrut să urmeze studii de filosofie. Considerând ştiinţa omenească şi tovărăşia studenţilor dăunătoare sufletului, a mers la mănăstirea Studion şi s-a
• A se vedea Filocalia, voi. 6, Bucureşti, 1997, pp. 89-106. Capetele morale alelui Simeon Evlaviosul au circulat mult timp sub numele Sfântului Simeon NoulTeolog (n. tr. ).
