S ec o l e l e al X i - l e a ş i al X I I - i e a
201
cerurilor.1 El îl vede pe Dumnezeu aşezat Într-un car şi ţinând În mâini aspiraţiile sufletelor noastre, ca şi cum acestea ar fi îndrumate; considerându-ne supuşi, ne duce unde vrea el, folosindu-se de aspiraţiile noastre ca de nişte cai, după voinţa sa, deoarece ne supunem îndată poruncilor şi legilor sale. Astfel, adaugă el, Dumnezeu domneşte. Autonomia radicală a minţii ce domneşte În tratatul lui Platon Phaidros, la care duce cu gândul imaginea lui Simeon, este aici înlocuită de supunerea totală faţă de Dumnezeu.
Faptul că Dumnezeu este lumină şi că umple cu lumina Sa sufletul omului explică şi caracterul mistic al spiritualităţii bizantine şi nu şochează prin porunca supunerii complete. Totuşi, lumina este un dar primit de om de la altcineva.
Lumina divină, după Simeon, îşi continuă existenţa În interiorul Bisericii ca În vremea Apostolilor. Această credinţă, pHnă de optimism, În viaţa actuală a Duhului Sfânt, În int�riorul Bisericii, gata să ilumineze direct pe oricine o caută, izvor viu de viaţă mistică, ce individualizează şi interiorizează perfecţiunea umană, este ceea ce distinge cel mai mult spiritualitatea bizantină de catolicism.
Acest lucru este _scos În evidenţă de Nichita Stithatul În opoziţia sa faţă de Biserica Catolică. Mai trebuie subliniat că poziţia lui Simeon este profund isihastă, deoarece ei susţine că mântuirea omului nu este rodul faptelor sale, ci contemplarea luminii. Adevăratul monah, cu cât progresează mai mult, cu atât se crede mai sărac. Nu doar pentru că lucrarea sa contemplativă este una fără
de sfârşit, ci şi dacă ajunge să creadă că va merge până la capăt, ceea ce Înseamnă că nici măcar nu a început. »Este monah", zice Simeori.;2 "cel care nu se amestecă În lume şi comunică fără Încetare cu Dumnezeu. Văzând, este văzut, iubind, este iubit; el devine lumină, fiind iluminat inefabil. Când este mărit, crede că
a devenit mai sărac şi, intrat fiind În intimitate, rămâne un străin.
Minune pe cât de neobişnuită, pe atât e de inefabilă! Sunt sărac 1 Dionisie de Zagora, A, 273.
2 Op. cit., B. 115.
202
B A S I L E TATA K I S
din cauza unei bogăţii infinite şi cred că nu am nimic, deşi am mult, şi spun că îmi este sete, din cauza abundenţei apelor."
Cele de mai sus ne permit să vedem În Simeon inventatorul
unei metode miraculoase, ce duce infailibil la contemplarea sublimă, aşa cum, pe nedrept, este considerat. Isihaştii propriu-zişi vor fi cei care vor propune metoda fără greş. Simeon nu a inventat nimic, El a primit de la părintele lui duhovnicesc credinţa În posibilitatea de a vedea lumina lui Dumnezeu. Originalitatea lui constă În maniera minunată şi profundă În care a ştiut să prezinte roadele viziunilor sale. Ajutat de harul de poet, dar şi de o putere puţin obişnuită de a pătrunde În sublimitatea subiectelor pe care le trata, a ştiut să prezinte gândirea şi viaţa religioasă Într-o nouă
lumină. A fost primul care a făcut din vederea luminii divine totul vieţii sufletului şi al cugetului său, care a arătat schimbarea În Întregime pe care această vedere, care este o naştere În lumină, o reprezenta pentru om şi care a prezentat noul sens pe care viaţa omului îl lua, ca urmare a acestei vederi. Iluminarea nu este, pentru Simeon, un scop În sine. Ea este harul prin intermediul căruia dobandim reînnoirea interioară. ,,Dacă ajungem să îl vedem pe Iisus, nu vom muri; moartea nu va avea putere asupra noastră. "1
Nu suntem creştini decât În măsura În care participăm la viaţă şi la lumină.2 Viaţa contemplativă este chemarea cea mai importantă a sufletului la perfecţiune. Doar divinul este de dorit de către fire,3 dar acesta nu poate fi cunoscut prin intermediul ştiinţei umane. ,,Cunoaşterea duhovnicească", susţine Simeon, ,,seamănă
cu o casă construită Între cunoaşterea greacă şi cunoaşterea veacului;4 În această casă există ceva ca o cutie bine Închisă; această
cutie este cunoaşterea Scripturilor şi bogăţia de nedescris, tezaurizată În cunoaşterea Scripturilor, adică harul lui Dumnezeu. Ea se deschide prin poruncile şi prin virtuţile ce rezultă din acesta, 1 Dionisie de Zagora, A, 111.
2 Op. cit, A, 52.
3 Op. cit., B, 18.
4 Op. cit., A, 249-50.
S e c o l e l e al XI-iea ş i al XII - i e a
203
sau, mai bine, ea se deschide prin Iisus ... ". Când Iisus ni se prezintă În mod conştient (yvwa-rwc;;), vedem atunci conştient tainele ascunse În Scripturi.1 Orice alt mod de a deschide cutia, ca studiul şi recitarea Scripturilor, nu are alt rezultat decât cel de a ne afunda şi mai mult În greşeală. Viaţa contemplativă oferă
În acelaşi timp, prin vederea luminii divine, dovada cea mai evidentă a existenţei lui Dumnezeu. Vederea, pentru cine o gustă, este o realitate indubitabilă, este singura realitate. Oricine refuză să creadă respinge În acelaşi moment şi Scripturile2, iar creştinismul nu are sens pentru el. ,,Nu există alt mod", declară
formal Simeon, ,,de a-L cunoaşte pe Dumnezeu decât prin contemplarea luminii care izvorăşte din El. "3 „Dacă Iisus este lumina acestei lumi şi Dumnezeul ei şi dacă noi credem că el nu poate fi văzut de nimeni necontenit, cine ar fi, atunci, mai necredincios decât noi?"4 Credinţa În Iisus, adaugă el În altă parte, nu poate doar ea singură să ne mântuiască, dacă nu primim conştient harul Duhului Sfânt.5 Dacă lucrarea Duhului Sfânt este inconştientă pentru noi aici, pe pământ, ea va fi la fel pentru veşnicie, iar toată religia este deşartă.6 „Cel care spune că nu este posibil ca neamul de astăzi să devină părtaş al Duhului Sfânt, care huleşte lucrările Duhului şi le atribuie vrăjmaşului, acela introduce În Biserica lui Dumnezeu o erezie nouă. "7 Iată
suficiente exemple din logica şi din îndrăzneala lui Simeon. Pe de altă parte, iată răspunsul pe care el îl dă următoarei chestiuni capitale: pentru că este esenţial să avem un părinte duhovnicesc şi pentru că doar oamenii cu adevărat şi În mod conştient duhovniceşti pot îndeplini acest rol, după ce semne îi vom cunoaşte pe 1 Op. cit., l.c.
2 P. G. , 120, 583; Cod. mon., p. 164.
3 Cod. Coisl., f.251 v.
4 Op. cit., f.295, r.
5 Dionisie de Zagora, A, 2.
6 Cod. Reg. Suec., 25 f, 234.
7 Dionisie de Zagora, discurs nr. 32.
