204
B A S I L E TATA K I S
oamenii duhovniceşti?1 Răspunsul lui ia forma unei prezentări de principii: fiţi voi Înşivă duhovniceşti, spune el, şi îi veţi cunoaşte negreşit pe oamenii duhovniceşti prin ceea ce fac şi doar pr_in viziunea lor fără de greşeală.
Simeon a creat o şcoală şi a avut, printre alţi elevi, pe Nichita Stithatul (Pectoratus) Studitul, fin orri de cultură, născut În jurul anului 1000 şi devenit scriitor prin chemare mistică.2 Cea mai mare parte dintre scrierile sale, printre care Paradisul inteligibil, care pare cel mai interesant din punct de vedere spiritual, rămân inedite. Dacă este să ne luăm după titlurile unora dintre acestea, Despre ierarhia cerească şi bisericească, Nichita este mai aproape de Dionisie Pseudo-Areopagitul decât de părintele lui duhovnicesc, Simeon; de asemenea, îl urmează îndeaproape pe Maxim Mărturisitorul, fără a avea profunzimea sa filosofică. Nichita, convins că este călăuzit În mod obişnuit şi neîncetat de Duhul Sfant, îşi face, dimpotrivă, un titlu de glorie din docta ignorantia.
Părintele lui duhovnicesc şi părintele duhovnicesc al acestuia erau şi ei oameni »fără studii" şi, totuşi, teologi autentici. Cunoaşterea, după aceştia, vine de la Duhul; ştiinţa ori este inspirată ori nu este ştiinţă; cunoaşterea, fruct al studiului, este o pseudocunoaştere.
Aceasta este o atitudine duhovnicească şi mistică, dar şi ideea cea mai preţuită, de altfel, a şcolii lui Simeon, distinctă, În mod clar, de atitudinea intelectuală şi idealistă a lui Maxim Mărturisitorul.
»Virtutea este un lucru arzător", spune Nichita,3 "capabilă să
Însufleţească cărbunii dorinţei, iar sufletul nu mai este decât un foc; capabil şi el să dea aripi minţii pentru a o ridica departe de pământ, la cer, omul devenind Întrutotul Dumnezeu." Această
virtute nu este altceva decât nepătimirea, despre care Nichita vorbeşte În cele trei centurii ale sale,4 În mod sistematic, ca trepte ale drumului spre desăvârşirea completă. Aceste trepte sunt: viaţa 1 L. Allatius, nr. 65, Vatic. Graec, 1436 f, 266-284.
2 J. Hausherr, Vie de Symeon, p.198.
3 P. G., p. 2, nr. 1. Traducerea lui J. Hausherr.
4 Op. cit., 120, 851-1010.
S e c o l e l e al X i - l e a ş i al X I l - l e a
205
purificatoare, viaţa iluminativă şi viaţa mistică. Prima comportă
asceza propriu-zisă; lucrarea sa este aceea de a readuce facultăţile noastre la activitatea lor naturală. Facultăţile trebuie să se schimbe, pentru a nu primi dedt impresiile esenţiale ale lucrurilor şi pentru a nu cunoaşte decât raţiunile lor. În general, prima treaptă este o pregătire a omului pentru a se dedica contemplării şi teologiei din sălaşurile cele înalte. Pentru această lucrare, sufletul dispune de următoarele simţuri: minte, raţiune, sensibilitate intelectuală, cunoaştere şi ştiinţă.1 Fără asceză, nu este posibil ca simţurile sufletului să devină demne de misiunea s_uperioară care le este rezervată În treptele superioare. Rod al ascezei, nepătimirea aduce cu sine viaţa iluminativă, când sufletul contemplă lucrurile şi percepe raţiunile acestora. Atunci ne aflăm pe a doua treaptă, cea a contemplării fireşti sau a filosofiei practice. Vine momentul când sufletul, care avansează, lasă În urmă raţiunile lucrurilor şi, purtat pe aripile nepătimirii perfecte, se ridică spre Dumnezeu printr-un salt sublim, care îl cufundă În adâncurile teologiei cu tăceri inefabile. Aceasta este treapta mistică a Cuvântului, în care sufletul contemplă frumuseţea fiinţei.
Nichita, ca un discipol plin de râvnă ce era, a mers mai departe decât maestrul său, precizând metoda prin care se ajunge la desăvârşire. Se Începe, În opinia sa, prin asceză şi se trece la contemplare. Există aici o separaţie Între praxis şi theoria. Ele nu sunt egale; theoria succede praxis-ului. Dacă adăugăm că prima este o ştiinţă inspirată, constatăm Încă o dată, măsura În care, contrar lui Maxim, şcoala lui Simeon nu are Încredere nici În ştiinţă, nici În raţiunea umană.
Calist Catafygiotul, autor a 92 de capitole despre unirea divină
şi viaţa contemplativă, 2 se apropie mult mai mult decât Stithatul de Dionisie şi prin acesta, de neoplatonismul lui Plotin.3 El aminteşte 1 Op. cit., 120, 853-856, VI-XIII.
2 P. G., 147, 833-941. [A se vedea Filocalia 8, trad. de Părintele Stăniloae, Bucureşti, 1979, pp. 393-527; n. tr.].
3 Op. cit., 147, 848A, 848 C, 849 B, 853 C.
206
B A S I L E TATA K I S
şi de Ilie Ecdicul prin fina şi pătrunzătoarea argumentare şi prin elanul dialectic. Nu avem nicio informaţie cronologică despre viaţa lui. Va trebui, deci, să ne mulţumim cu ceea ce ne oferă
propria lui lucrare. In afara Părinţilor anteriori, Vas_ile, Dionisie, Maxim, pe care Calist îi citează rar, el mai citează o dată pe Petru Damaschinul, 1 un autor de scrieri ascetice, despre care se presupune că a trăit spre anul 1 158. El vorbeşte apoi, se pare, ca Simeon cel Tânăr despre dispoziţia iubirii, folosind acelaşi termen ca şi acesta (ayarrrrnKi] buiBEatc;).2 Vorbeşte, tot după exemplul lui Simeon, de capacitatea de a prevedea viitorul.3 Pe de altă parte, termeni ca 8rnd.KEi\.ov, b9'.bovxux 4 şi alţii conferă stilului lui Calist un aer aticizant propriu epocii Comnenilor. Toate acestea ne obligă să îl situăm pe Calist În perioada Comnenilor, după
Petru Damaschinul, cam spre sfârşitul secolului al XII-lea.
Cel mai important lucru care se Întâmplă Între Dumnezeu şi suflet, spune Calist, este acela de a iubi şi de a fi iubit.5 Prima şi singura condiţie a dezvoltării depline şi perfecte a acestei iubiri reciproce este unirea sufletului cu Unul. Cele nouăzeci .şi două de capitole ale scrierii lui Calist sunt aproape tot atâtea dovezi ale necesităţii unirii cu Unul, ale binelui ce rezultă de aici ·şi din natura lui Unu. Toate acestea nu constituie, În realitate, decât un singur subiect. Deşi atitudinea lui Calist este mistică, are, În evoluţia ei, un aspect cu totul dialectic, dominată fiind de iubirea platoniciană a inteligibilului, a absolutului, a simplului, a necreatului, a Unului. Odată unirea înfăptuită, Unul, care este Dumnezeul Dumnezeilor, nu va fi văzut, el este văzut continuu în interiorul minţii, care este sublimată.6 Pentru om, fiu al lui Dumnezeu, 1 Op.it., 852 C.
2 Op. cit., 860 AB. [,,dispoziţia de a iubi"; n. tr.].
3 Op. cit., 840 CD.
4 Op. cit., 845 A, 905 B, 942. [,,asemănător lui Dumnezeu", ,,ţinerea unei torţe", n. tr.].
5 Op. cit., 860 AB.
