6 P.G., 147, 892 D.
S e c o l e l e a l X I - l e a ş i al X I I - l e a
207
viaţa nu este altceva ded.t lucrarea minţii.1 Mintea, prin natura ei, se mişcă doar spre Cel ce este, În realitate, infinit şi indefinit.2 Pe de altă parte, orice mişcare a oricărei fiinţe, inclusiv a minţii, aspiră, prin natura sa, la linişte.3 Dar această linişte naturală nu poate fi aflată de minte decât În Dumnezeu, care este unul şi necircumscris, 4 lăsând
. În urmă multitudinea meditaţiilor sale şi regă-
A
sindu-şi natura de a fi unul. 5 lnseamnă aceasta că mintea, odată ce este În Dumnezeu, va fi privată de mişcare? Deloc. 6 Depăşind divizarea şi haosul concepţiilor la care a obligat-o contemplarea lucrurilor create, mintea se trezeşte, se regăseşte ea Însăşi În contemplarea lui Unu. A-şi regăsi fiinţa, iată unica bucurie a sufletului şi iată liniştea firească pentru minte. De acum înainte, liniştea sa va consta în mişcarea în jurul lui Unu care este Infinitul şi Eternul.
Prin această lucrare, mintea regăseşte În acelaşi timp şi fiinţa, dar şi adevărul care îi conferă adevărata libertate7 şi veşnicia.
Odată aflată În Unul, mintea nu mai are nevoie de cuvânt, nici de raţiune. O tăcere absolută o domină, o tăcere a gurii şi a raţiunii.8
Fiind ataşată În mod absolut de adevăr, ea nu mai are nevoie să
gândească la ceva, să treacă de la o concepţie la alta, situaţie În care cuvântul şi raţiunea ar fi necesare. Se revine la cugetare şi la cuvânt când mintea, văzând inconstanţa naturii umane, coboară
de la Unul spre cele create. În acest caz, pentru a obţine din nou tăcerea, se optează pentru isihie şi se face totul pentru a fugi de cuvânt şi de raţiunea Însăşi.9 Există aici o aluzie evidentă la isihaşti, de care ne apropiem din ce În ce mai mult. Trebuie remarcat 1 Op. cit., 147, 836 A.
2 Op. cit., 147, 836 B.
3 Op. cit., 147, 837 C.
4 Op. cit., 147, 837 D.
5 Op. cit., 147, 837 B.
6 Op. cit., 147, 884 B.
7 Op. cit. 147, 884 C.
8 Op. cit., 147, 888 C.
9 P. G. 147, 880 B.
208
BASILE TATAKIS
faptul că tăcerea pe care o căutăm este o tăcere În Întregime duh şi lucrare; ea este, ne spune Calist, ,,suprema stare a activităţii minţii".1 Cuvântul exprimă mintea În stare de diviziune, cufundată În multitudinea lucrurilor. Liniştea exprimă unitatea minţii, care este atunci Într-o asemenea stare de stăpânire a adevărului, Încât simte că nu mai poate rosti nimic. Astfel, adevărul este inefabilul. Nu este oare aici o reluare creştină a limbajului din a şaptea scrisoare a lui Platon?
Astfel, viaţa minţii cunoaşte două momente: primul, treapta pregătitoare pentru unirea cu Unul şi pentru linişte, este stadiul raţiunii şi al cuvântului, cel al trecerii de la o concepţie la alta.
Atunci omul poate fi un excelent filosof şi teolog şi ne poate vorbi despre existenţa lucrurilor şi a lui Dumnezeu.2 Al doilea moment este treapta unirii cu Unul, a îndumnezeirii, a tăcerii. Omul îl contemplă pe Unul, pe Dumnezeu; el este chiar dincolo de contemplare, 3 el se depăşeşte şi devine netrupesc; el devine Dumnezeu după lucrare, dar nu după fiinţă, dat fiind că nu contemplă
fiinţa lui Dumnezeu, ci numai lucrarea Sa. Această a doua treaptă
nu vine În totalitate, nici dintr-odată; ea se Împlineşte În timp şi printr-o lungă asceză filosofică, fiind necesare o ordine şi grade de contemplare mistică. De aceea, trebuie să căutăm metodic drumul care duce mintea de la pluralitate la Unul.4 Ascensiunea este marcată de următoarele cinci momente: mintea Începe cu lucrurile sensibile, apoi îşi dă seama că ele nu sunt decât lucruri create, de aici trece apoi la fiinţele inteligibile necreate, pentru a se avânta, În final, spre Unul.5
Dar când ne Întrebăm cum se face unirea, vedem că răspunsul pe care îl dă Calist nu lasă decât puţin loc pentru activitatea propriei minţi. Unirea este lucrarea obiectului contemplat: ,,Când", 1 Op. cit., 147, 888 A.
2 Op. cit., 147, 880 CD.
3 Op. cit., 147, 888 C.
4 P.G., 147, 869 D.
5 Op. cit, 147, 872.
S e c o l e l e al Xi-lea ş i al X I I - i e a
209
