4 Op. cit., I, p. 327.
5 A history of the later Roman EmpirefromArcadius to Irene, IT, p. 414.
S e c o l e l e a l VIII - l e a , al IX-iea ş i al X-lea 151
numără opera monumentală a Basilicalelor lui Leon VI cel Înţelept. Dreptul, cum bine a spus Nicolae lorga1 „nu este un capitol din istoria Bizanţului. El este, cu schimbările sale de atitudine ... , regula, chiar esenţa acestei societăţi, elementul prin care ea trăieşte şi modelează". S-ar putea adăuga că teologia şi arta au jucat un rol la fel de important; în orice caz, epoca despre care vorbim a 1mbogăţit 1n mod deosebit dreptul, acest dar preţios pe care Noua Romă i l-a oferit civilizaţiei.
II. ICONOCLASMUL- SFÂNTUL GHERMAN
AL CONSTANTINOPOLULUI
(CCA. 633-733 D. HR.)
Nu ne este uşor să 1nţelegem diferitele aspecte ale mişcării propriu-zis iconoclaste; pentru că toate operele iconoclaştilor (decrete imperiale, hotărâri ale Sinoadelor iconoclaste de la 753-754
şi din 8 15, tratate teologice) fiind distruse prin triumful adversarilor lor, nu ne rămân decât unele fragmente şi informaţii indirecte furnizate de respingerile ortodocşilor. Cu siguranţă, nu putem avea 1ndoieli asupra a ceea ce constituia fondul iconoclasmului, dar ne lipsesc nuanţele, dezvoltările şi variaţiile, bogăţiile argumentelor. Mai 1ntâi, este interesant de semnalat că iconoclasmul exista avant la lettre; sfântul Epifanie (sec. al V-lea) deja se ridicase contra icoanelor. Împăraţii iconoclaşti având convingerea sinceră
a contribuţiei lor la 1mbunătăţirea Bisericii şi la purificarea creştinismului au luat conducerea mişcării iconoclaste. Iconoclasmul denunţă cu indignare excesele idolatre ale adoratorilor moaştelor şi ale icoanelor, iar primul decret al Sinodului iconoclast din 754
numeşte arta pictorilor o „artă blestemată". Mai este de precizat că nu 1i era permis artei să picteze lumea supranaturală şi nici pictorului să-i reprezinte 1n operele sale pe sfinţi şi pe Iisus Hristos.
1 Definir Byzance, BZ, t. 30, (1929), p. 419.
152
B A S I L E TATA K I S
Nimic nu ne poate Împiedica să observăm sub aceste aspecte influenţe iudaice şi musulmane, mai ales dacă ne glndim la originea orientală a Împăraţilor iconoclaşti şi la faptul că au fost sprijiniţi de provinciile orientale, În timp ce Grecia, insulele şi Italia s-au declarat În favoarea icoanelor, reabilitate În final de două
femei, Împărătesele Irina şi Teodora, două grecoaice. Musulmanii, mai ales sirienii, au fost Într-adevăr primii care s-au exprimat contra icoanelor, deoarece simţeau că icoanele rănesc sentimentul profund pe care ei îl aveau despre atotputernicia şi veşnicia lui Dum-
•
... •
..,
•
•
•
•
.., I\
nezeu, pentru care ei gasisera o expresie mai potnvita m orna-mentarea simbolică În care găsiseră un limbaj metafizic. Văzut prin aceşti intermediari, iconoclasmul poate părea a fi o reîntoarcere la lupta contra umanismului bizantin, căci cultul icoanelor nu trădează oare În realitate o anumită umanizare a supranaturalului? Pe de altă parte, ceea ce constituie esenţialul chestiunii dezbătute este problema hristologică. A-L picta pe Hristos, spune Împăratul Constantin V, aceasta Înseamnă a circumscrie natura divină care nu poate fi circumscrisă; În orice caz, rezumă acesta, cultul icoanelor, În privinţa lui Iisus, distruge dogma despre aavy
XV'CO� i:vwal(;;*. Clt despre Maica Domnului şi despre sfinţi, icoanele sunt un dispreţ faţă de ei; aceasta Înseamnă ca cei care sunt În slavă să fie aşezaţi Într-o materie rea; Înseamnă să le fie pătată slava atunci dnd sunt reprezentaţi Într-o materie inertă şi moartă. Raţionalismul lor intransigent îi Împiedică pe iconoclaşti să vadă În icoane o exprimare necesară a sufletului care crede, un simbol, şi ne duce cu gmdul la raţionalismul de acelaşi tip al monofiziţilor care, pentru a păstra natura divină În toată puritatea ei, nu voiau să vadă În Iisus dedt divinul.
Sfmtul Gherman, patriarhul Constantinopolului, forţat de Împăratul Leon Isaurul să se declare contra icoanelor, a fost cel care a expus esenţialul iconologiei tradiţionale, respingmd teza iconoclastă.1
• "Unire neamestecată" (n. tr.).
1 Migne, P.G., 98, 156 şi urm.; Mansi, t. XII, col. 100 şi urm.
S e col e l e al V I I I - lea, al I X - i ea ş i al X-lea 153
