(1910), p. 149-154; 2. La doctrine de l' am.x-Srnx d'apres S. M. le C., EOR., t. 14 (191 1), p. 36-41.
Peitz W., Martin J. und Maximus Confessor, Historisches Jahrbuch, 38
(1917), p. 213-236.
Skutella F., Ein Handschriftenfragment zu Maximus Confessor, BZ., t.
28 (1928), p. 67.
Spacil, La teologia di S. Anastasio Sinai:ta, Rome, 1923 (extras din Bessarione, t. 39 (1923), p. 15-44.
I:rnuQ(bou, 8., 'H 6Mc; 7CQOc; -rov 0e6v, fi mQi. wu -rEi\ouc; wu av-SQW7COV Ktna '[()V Ma.ţLµov '[()V Oµoi\oyrrrtjv, 1894.
Stephanou E., La coexistence initiale du corps et de l'ame d'apres Gregoire de Nysse et saint Maxime, EOR., t. 31, p. 304-315.
Straubinger H., Die Christologie des Hl. M. C., 1906.
S e colele a l V I - l e a ş i al V i i - l e a 143
Viller M., Aux sources de la spiritualite de saint Maxime; les oeuvres d'Evagre le Pontique, Revue d'Ascetique et de Mystique, 1930, XI, p. 158, Toulouse.
Ueberweg-Geyer., Die patristische und die scholastische Philosophie, p. 128-130.
Wagemann J. A., Realencyklopadiefurprot. Tbeologie, XII, p. 417-470.
NOTĂ - Pentru literatura de specialitate din secolul al XIX-lea a se vedea: Krumbacher Gesch. d. byz. Litteratur, ed. a II-a, t. 1.
C A P I T O L U L T R E I
S E C O L E L E A L VIII-LEA, A L IX-LEA Ş I AL X- L EA I. CONSIDERA ŢII GENERALE
Această perioadă este una dintre cele mai tulburi şi, În acelaşi timp, dintre cele mai importante din istoria bizantină. Bizanţul a fost obligat să lupte, aproape fără Întrerupere, contra arabilor, bulgarilor, slavilor şi contra altor popoare dornice să îi ia locul.
La sfârşit, Bizanţul triumfă asupra tuturor. Prin aceste lupte aprige, Bizanţul a salvat creştinismul pentru a doua oară1 şi, dimpreună cu el, moştenirea greco-romană al cărei paznic şi continuator se considera. Luptele interne nu au lipsit nici ele. Odată
ce ereziile au fost combătute, acum avem de-a face cu o mişcare foarte complexă, profundă şi intensă, al cărei pivot este o chestiune de cult, cultul icoanelor, cunoscută sub numele de iconoclasm. Cum această mişcare nu s-a limitat doar la problema cultului, ci a avut tendinţa de a introduce inovaţii cu un caracter mai larg, i s-a dat denumirea mai generală de reformă. Această
1 Prima invazie a perşilor a avut loc în epoca fuipăratului Heraclie (sec. al VII-lea).
146
B A SILE TATA KIS
mişcare În fruntea căreia au fost Împăraţii isaurieni a provocat tulburări foarte grave, care au durat mai mult de un secol şi care au Împărţit poporul În iconoclaşti sau reformişti, pe de o parte, şi iconofili sau contra-reformişti, pe de altă parte, care au sfârşit prin a-i Învinge pe iconoclaşti.
Sub influenţa acestor evenimente exterioare şi interioare, cultura bizantină şi-a făurit trăsături foarte specifice. Mai Întâi, lupta contra ereziilor şi a iconoclaştilor a făcut din ce În ce mai necesară o expunere sistematică a credinţei ortodoxe; această
nevoie a găsit În Ioan Damaschinul cel mai bun interpret. Ortodoxia, solid constituită, exercită o dominaţie din ce În ce mai profundă asupra sufletului bizantin. Bizantinul se mândrea cu faptul de a fi ortodox. Ortodoxia lui, aşa cum apare din atitudinea luată
Împotriva iconoclaştilor, a găsit mereu mijlocul de a lega În mod intim elementele laice şi religioase. Şi, lucru remarcabil, chiar În interiorul teologiei gândirea bizantină realizează, cum deja am văzut, o alianţă cu platonismul şi aristotelismul pe care le introduce În creştinism. Că această alianţă cu filosofia obligă la sacrificii din punct de vedere relig1os, ortodoxia, mereu vigilentă contra ereticilor, nu Înţelege. Astfel, pentru a da un exemplu, când se adoptă, potrivit lui Dionisie, ideea platoniciană a identităţii binelui şi fiinţei În Dumnezeu, îndepărtându-se de concepţia creştină
despre Dumnezeu ca Cel ce este, 6 YOv, nu se observă că se subordonează punctul de vedere religios punctului de vedere moral, că
există riscul de a fi sacrificată rădăcina cea mai profundă şi mai originală a creştinismului.
Combinaţia despre care tocmai am vorbit, nu se limitează
doar la domeniul teologiei. La Şcoala Superioară din Constantinopol, pe care Cezarul Bardas (sec. al IX-lea) a reorganizat-o, erau predate cele şapte arte principale după sistemul creat În timpul păgânismului, trivium şi quadrivium. Se mai studiau aici şi filosofia şi autorii clasici. Acest din urmă punct, care constituie o nouă trăsătură a umanismului bizantin, este tocmai acela numit propriu-zis umanism, adică plăcerea de a-i studia pe autorii clasici.
Acest gust a făcut şi mai necesar efortul de a conserva comorile
S e col e l e a l V I I I - l e a , a l IX- i e a ş i al X-lea 147
anticilor prin noi editări de opere, prin copierile de care s-au ocupat mănăstirile. Printre preocupările călugărilor de la Studiou, faimoasa mănăstire din Constantinopol, exista, după reglementarea aust�rului Teodor Studitul (sec. al IX-lea), şi copierea manuscriselor. Teodor, mare apărător al ortodoxiei, a fost primul care a organizat biblioteca mănăstirii, adunând aici un mare număr de manuscrise ale autorilor creştini şi păgâni, a căror lectură a facilitat-o prin numeroase copii. Este adevărat că atracţia pentru antici este mai curând una a celor Învăţaţi, a erudiţilor, trăsătură
dominantă a umanismului bizantin; ca atare, aceasta a dus la dezvoltarea cunoştinţelor de ordin universal şi enciclopedic. Suntem În epoca marelui erudit Fotie (sec. al IX-lea); secolul următor, cel al lui Constantin VII Porfirogenetul este considerat perioada enciclopediilor şi a antologiilor, fiind şi secolul Lexiconului lui Suidas. Dar dacă gustul pentru autorii clasici este marcat de puţină
