părţi, după opinia mea; de altfel, şi practica judecătorească pe care dosarele astfel construite o generează este imprevizibilă la rândul ei, cu concluzii neconcludente sau greşite, în care situaţii similare primesc rezolvări dintre cele mai diferite.
Spre exemplu: ,,Ori (sic!) , din acest punct de vedere reţinem că
ceea ce instanţa de apel impută inculpatei este un lucru extrem de abstract - faptul că, teoretic, dacă ar fi luat mai devreme măsura transferului victimei într-o secţie ATI - deşi nu există niciun normativ şi niciun protocol medical care să impună această
obligaţie - tot teoretic şansele acesteia de supravieţuire ar fi fost de 1-5%. Ca atare, nimeni, nici instanţa de apel şi, cu atât mai puţin instituţiile medicale competente, nu au statuat că o eventuală lipsă
de prevedere a inculpatei a reprezentat condiţia sine qua non ce a condus la rezultatul final" 1 (s.m.). Sunt considerente reprezentative pentru practica noastră judiciară, care nu este lămurită care anume argumente ţin de elementul material ( dacă identificăm sau nu vreo greşeală), care ţin de legătura de cauzalitate şi care, de latura subiectivă ( cele din urmă nu doar că nu sunt privite separat, dar se confundă între ele: motivul pentru care fapta nu este reţinută în lanţul cauzal este acela că nu s-a constatat vreo lipsă de „prevedere"); cât despre identificarea obligaţiei profesionale de transfer la o unitate dotată corespunzător, se pare că în dosar „nimeni" nu a vorbit nici despre această obligaţie, de unde concluzia că ea nu există (am arătat în Titlul I că această obligaţie este prevăzută ca atare în dispoziţiile legale; dar poate că nu trebuie lăsat în sarcina judecătorului din casaţie să o identifice, poate că procurorul de caz ar fi trebuit să o menţioneze, atunci când a construit acuzaţia).
Ce ţin să se înţeleagă (şi de aceea o repet, în diferite secţiuni) este că partea cea mai concludentă a dosarului este cea care priveşte latura obiectivă a faptei, şi nu, aşa cum par să fie convinşi practicienii, aceea care priveşte vinovăţia.
Potrivit art. 16 alin. (4) C.pen., fapta este comisă din culpă dacă
făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă şi socoteşte fără temei că el nu se va produce ( culpa cu prevedere) ori 1 Opinie separată (nepublicată) la decizia nr. 209/RC/20 1 8 a I.C.C.J., Secţia penală, precitată.
