surprinzătoare practica instanţelor, care, similar organelor de urmărire penală, se subordonează în procesul de stabilire a adevărului unor atare organisme extrajudiciare.
Spre exemplu, încuviinţând cererea inculpaţilor de efectuare a unei expertize medico-legale, şi dispunând efectuarea ei de către I.M.L. Cluj Napoca, prima instanţă 1, care se presupune că a evaluat necesitatea probei şi, constatând-o concludentă şi utilă, a dispus-o, se mărgineşte a lua act de răspunsul Institutului, care, apreciind că
raportul de constatare anterior efectuat în cauză era de fapt unul de expertiză, denumit „din eroare" raport de constatare, recalifică
proba dispusă de instanţă din expertiză în nouă expertiză şi comunică judecătorului că aceasta nu se poate efectua. La rândul său, instanţa de recurs expediază solicitările de completare a probaţiunii şi criticile privind omisiunea instanţelor inferioare de a o face cu simplul argument că, în cauză, Comisia superioară „nu a considerat necesară efectuarea unei noi expertize medico-legale"2• Or, chiar dacă în speţă noua expertiză nu era o probă necesară, atât renun
ţarea la ea de către prima instanţă, cât şi respingerea de către instanţa de control a solicitărilor inculpaţilor de a o efectua ar fi trebuit să reflecte propria evaluare a judecătorilor asupra concludenţei şi utilităţii probei, în loc de a fi doar preluarea necritică a poziţiei formale, administrative, a expertului.
Sectiunea a 2-a. Declaratiile de martori
,
,
Administrarea probei testimoniale în cazurile de malpraxis poate ridica probleme speciale în fazele incipiente ale investigaţiei, când încă nu este deplin lămurit aspectul privitor la care anume conduită medicală este în legătură de cauzalitate cu rezultatul infracţional.
1 Jud. Zalău, sentinţa penală nr. 480/2007, astfel cum este prezentată
în decizia penală nr. 252/2008 a C.A. Cluj, Secţia penală şi de minori, nepublicată.
2 C.A. Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia penală nr. 252/2008, precitată.
290
Un pic de procedură (penală, desigur)
Declaraţiile, date în calitate de martor, ale unei persoane
care a prestat asistenţă medicală persoanei vătămate ori victimei şi care ulterior, pe parcursul cercetărilor, se dovedeşte răspunzătoare din punct de vedere penal, devenind suspect şi inculpat în cauză, nu vor putea fi utilizate împotriva ei. Actuala reglementare procesual penală transpune explicit această componentă a dreptului la non-autoincriminare, în art. 118 C.proc.pen., care prevede că
declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa, prevăzând, corelativ acestui drept, obligaţia organelor judiciare de a menţiona, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară.
Acesta este un motiv în plus pentru care graniţa dintre investigarea in rem şi cea in personam, la care m-am referit deja, ar trebui atent observată de organul de urmărire penală.
