nu ai voie să te joci!", a strigat revoltat la ea, enervându-se
puternic. Lisa şi-a retras imediat mâinile şi a început să plângă
amarnic. ,,S-a speriat foarte tare", spuse tatăl mai târziu, dând
dezaprobator din cap. ,,Chiar nu am vrut să-i fac asta!"
Ceea ce pentru un copil de zece ani care distruge intenţionat
mâncarea ar fi fost poate o reacţie adecvată şi rezonabilă, pentru un copil mic nu este un răspuns potrivit. La vârsta timpurie,
lumea este explorată cu toate simţurile, iar acest lucru se aplică şi
mâncărurilor şi diferitelor consistenţe. În special în cazul copiilor
cu probleme de nutriţie, să se mânjească cu mâncare poate reprezenta o parte din soluţie. Pentru însuşirea de mai târziu a bunelor
maniere la masă, este suficient pentru moment ca părinţii înşişi
să le respecte.
Pentru copiii sub trei ani, o atitudine educaţională autoritară
foarte strictă din partea tatălui este total greşită. Dacă tatăl este
în general perceput ca ameninţător, acest lucru poate avea efecte
inhibatoare de lungă durată. Copilul nici nu va mai îndrăzni să
iasă din zona protectoare a mamei. Astfel, i se îngreunează un pas
important în dezvoltare. Ca în cazul Lisei, uneori este suficient ca
tatăl să ridice vocea şi să aibă pe faţă o expresie foarte furioasă.
Acelaşi efect îl are şi comportamentul tatălui care nu-i este
adresat copilului, dar care, în prezenţa lui, are adesea izbucniri
de furie îndreptate împotriva mamei. De asemenea, măsurile
educaţionale de tipul ameninţărilor cu „pedeapsa" sau al avertismentelor de forma „Dacă faci asta, vei păţi asta sau cealaltă" nu
sunt deloc potrivite pentru această vârstă. Pur şi simplu, este un
moment prost ales. Chiar şi dacă un copil ar înţelege conţinutul
unor astfel de afirmaţii, totuşi el nu se poate controla încă - ca
în exemplul cu Maja şi cu telecomanda din secţiunea precedentă.
Un copil sub trei ani cu puternice impulsuri, dorinţe sau emoţii
nu şi le poate ţine, deocamdată, în frâu. Este ca şi cum ar conduce
