copilul vrea următoarea îmbucătură sau când vrea să se oprească
din mâncat. Când se joacă, poate decide singur momentul încare vrea să se joace cu o altă jucărie. Când se uită împreună
cu părintele la o carte cu poze, poate alege singur când anumesă fie întoarsă pagina şi tot el poate hotărî care este imaginealui preferată.
Pe de o parte, a avea propriile idei constituie fundamentulpentru a putea acţiona în nume propriu şi autonom. Pe de altă
parte, ele nu vin de la sine. A avea propriile idei şi a le pune înpractică este la fel de dificil pentru copiii mici ca atunci cândînvaţă să meargă în picioare. Este un proces Ia fel de lung şi, fără
sprijin din partea părinţilor, copiilor le este foarte greu să treacă
prin el.
Dacă de mici nu prea au avut ocazia să-şi exerseze autodeterminarea, atunci nu-şi vor putea antrena nici capacitatea dea lua propriile decizii. Dacă ideilor unui copil nu li se acordă
spaţiu suficient, atunci copilului îi va fi în general greu să „aibă
idei". Mulţi copii recurg în aceste condiţii la o soluţie provizorie.
Apelează la ideile părinţilor, dar le transpun în contrariul lor.
Poate că functionează asa?
'
'
Ceea ce pedagogia descrie ca fiind comportamentul opoziţionist, pentru părinţi poate fi foarte solicitant. În unele cazuriextreme, copilul face din principiu şi aproape exclusiv exact opusul a ceea ce i se cere. Este soluţia găsită de el pentru a-şi puteagestiona totuşi etapa de dezvoltare a autonomiei.
Uneori, nici această soluţie nu are sorţi de izbândă. Ceea cerezultă de aici sunt soluţii aparente şi parţiale. Nu copilul, ci problemele câştigă atunci în „autonomie". Se îneacă cu anumite mâncăruri, are vărsături sau manifestă transpiraţie excesivă în situaţiide separare. Nu copilul în sine este cel care se opune, ci doar anumite părţi din el. Şi iată cum părinţilor le scapă în acest momentde sub control mai multe lucruri deodată. Şi copilului, la fel.
