Ocupându-ne de fenomenele intuitive ale copilăriei timpurii, fenomene valabile în cazul tuturor părinţilor şi al tuturor
bebeluşilor din întreaga lume, inevitabil ajungem şi la tema
ataşamentului.
Ceea ce în viaţa cotidiană ne apare atât de firesc - faptul că
un bebeluş lăsat singur va începe să protesteze, să plângă şi să-şi
caute mama - se bazează în realitate pe un întreg sistem: pe
aşa-numitul sistem de ataşament.
Prin ataşament se înţelege o relaţie între doi oameni, unică în
felul ei, relaţie care nu poate fi înlocuită. Începând cu John Bowlby,
întemeietorul teoriei ataşamentului, această legătură emoţională
pe care copilul o dezvoltă în primul an de viaţă faţă de figurile sale
de ataşament a devenit unul dintre pilonii centrali ai dezvoltării
timpurii. Nenumărate lucrări ştiinţifice şi cercetări s-au ocupat de
acest subiect sau l-au luat ca punct de plecare în demersul lor.
De îndată ce bebeluşii devin mobili, natura pare să-i înzestreze imediat cu un fel de program de siguranţă. Dacă bebeluşul
este deja capabil să se îndepărteze de unul singur de părinţi - se
târăşte de-a buşilea sau fuge de ei -, acest lucru poate deveni
periculos. Din acest motiv, în această fază de dezvoltare, bebeluşii
încep să aibă şi singuri puţină grijă de ei înşişi. De exemplu, sunt
atenţi ca părinţii să rămână în raza lor vizuală şi îi urmăresc pe
aceştia când dispar. ,,Vin imediat înapoi, mă duc doar până la toaletă!" Nu, pentru o bună bucată de timp, acest lucru nu va mai fi
posibil aşa de uşor! Imediat se declanşează un protest!
Pentru a fi siguri că cineva este acolo, copiii care merg deja
de-a buşilea au nevoie, la intervale regulate, de mai mult de-o
simplă confirmare la nivel vizual. De aceea ei simt din când în
când nevoia de o scurtă interacţiune fizică reală. ,,Deci ce doreşti
