®
adaptăm mimica, indiferent dacă e vorba despre un zâmbet, despre încreţirea frunţii cauzată de o nelinişte sau despre expresiaunei spaime. Pur şi simplu, ne păstrăm mai mult timp pe faţamimica respectivă.
Pentru bebeluşi, faptul că exagerăm atât în vorbire, cât şi înexpresia feţei este absolut minunat. Ei au un timp de reacţie mailung decât noi, adulţii. Exagerând, încetinind şi lămurindu-i astfel multe lucruri, îi uşurăm bebeluşului sarcina de a ne înţelege.
La modul cel mai general pentru el, a învăţa să facă diferenţa întreceea ce este important şi ceea ce este neimportant constituie bazacapacităţii lui de a se orienta în lume.
Pentru viaţa de zi cu de acasă, este suficient dacă reţineţifaptul că vorbirea de bebeluş îi vine acestuia ca o mănuşă. Atâtmamele, cât şi taţii fac acest lucru în mod egal şi fără să steaprea mult pe gânduri. Timp îndelungat, vorbirea de bebeluş afost pusă la îndoială de o perspectivă intelectualistă. Principiulera că bebeluşilor trebuie să li se vorbească în acelaşi fel în careadulţii vorbesc între ei. Acest lucru ar putea fi justificat dacă
vrem să evităm un anumit tip de vocabular - ca de exemplu,
,,câinişor" în loc de „câine" sau „mânişoară" în loc de „mână" -,dar nu putem cere părinţilor să evite felul însuşi în care le
