e consimţire
explorative
e răspuns
declarative
e confirmare
(Weigand, 1 997, 8-9), şi vorbesc despre o taxonomie dialogică aactelor verbale (Weigand, 1 995, 1 03).
Din perspectivă interacţională, formele discursive pot fi privite camacroacte specifice, produse prin integrarea progresivă a unui numărde microacte (Kerbrat-Orecchioni, 2001 , 54-55).
III. PRINCIPII PRAGMATICE
Observaţii preliminare
Admiţând complementaritatea dintre gramatică şi pragmatică,G. Leech afirmă că prima este guvernată de reguli, iar cealaltă -
controlată de principii. Regulile unei limbi sunt de tip c o n s t i t u t i v(în termenii lui J. Searle) - reprezentând o parte integrantă dindefiniţia acelei limbi -şi au o natură convenţională, pe când principiilepragmatice sunt de tip re g Ie m e n t a t i v (nu intră în definiţia limbii)şi au o natură neconvenţională, depinzând de obiectivele urmăriteîn procesul de utilizare a limbii considerate (Leech, 1 983, 4). Defapt, regulile gramaticale nu se situează la acelaşi nivel deabstractizare cu principiile pragmatice. Acestea din urmă nu suntspecifice unei anumite limbi, ci au caracter de universalii. De altfel,în ultimul deceniu este tot mai evidentă şi în gramatică tendinţa de adepăşi limitările implicate de considerarea regulilor drept conceptde bază, prin identificarea unor principii cu valabilitate universală
(vezi, de exemplu, gramatica guvernării şi a legării).
Principiile pragmatice fundamentează cele mai diverse tipuride activităţi care presup�n colaborarea între indivizi, inclusivcomunicarea prin limbaj. ln acest din urmă caz, ele configurează
o retorică interpersonală, care guvernează planificarea şi interpretarea enunţurilor (ibid., 79).
Chiar autorii care identifică mai multe principii ,pragmaticerecunosc faptul că două dintre acestea sunt esenţiale: principiulc o op e ra t i v şi p ri n c i p i u l p o l i t e ţ i i. G. Leech, de exemplu, introduce o distincţie între principii fundamentale (cele mel)ţionate) şiprincipii de ordin secund (cum ar fi principiul ironiei), a căror