I. PRAGMATICA: MOD DE CONSTITUIRE,
ORIENTĂRI, DOMENIU
1. Observaţii preliminare
Gramaticile curente ne-au deprins să derivăm •semnificaţia enunţurilor din semnificaţia unităţilor care le constituie. A preciza sensul unor enunţuri ca:
(1) Am mult de lucru.
(2) Vreţi să-mi arătaţi bluza aceea?
(3) Mi-e prieten bun!
(4) Se poate una ca asta?
nu pare a fi o operaţie prea complicată, dacă - aşa cum procedează
în mod obişnuit gramaticile - noi considerăm aceste enunţuri in abstracto, fără a ţine seama de împrejurările în c;:are au fost rostite.
Dacă însă enunţuri de felul celor de sub (1)..:...(4) apar într-o conversaţie reală, determinarea sensului nu poate neglija circumstanţele emiterii lor. Să ne imaginăm, de exemplu, că (1) este precedat de o invitaţie la plimbare; în aceste qondiţii, interlocutorul va înţelege că, de fapt, ceea ce are aparenţa unei simple aserţiuni este un refuz, fără ca negaţia, marcă tipică a refuzului, să fie prezentă.
Enunţul (2), rostit într-un magazin de un client, nu va fi niciodată
înţeles drept o întrebare asupra dorinţelor sau intenţiilor vânzătorului (cf. Vrei zahăr la cafea?) - ca dovadă, răspunsul nu va fi niciodată
nu -, ci drept o solicitare politicoasă.
Integrat într-o relatare despre o manifestare dezagreabilă a unei persoane cunoscute, enunţul (3) va avea desigur pentru interlocutor o semnificaţie ironică (deci opusă celei exprimate de componente), după cum en'="nţul (4) nu va fi considerat drept o cerere de informaţie,
