Apoi te-am uitat pentru o zi,
şi după aceea pentru câţiva ani.
Abia târziu am înţeles că te-am uitat de tot!
Apoi, te-am revăzut, deodată
ghemuită într-un colţ al memoriei mele.
Nu ştiu cum, anii s-au întors,
liniştea din jur mirosea a flori de salcâm, au venit una după alta zilele
şi clipele s-au grăbit să revină.
Toate s-au prins în dansul umbrelor,
care părea un suspin fără sfârşit.
În plânsul tuturor icoanelor copilăriei, au apărut nucii, zarzării, cireşii.
Merii au început să roşească,
au privit înspre mine cu reproş.
Si tu te-ai ridicat usor,
'
'
din cântecul fără omenie al mortii;
'
În numele poemului • 97
ai dat crengile la o parte,
ţi-ai potrivit pe frunte năframa.
Ţi-era dor de mine, mamă,
dar nu puteai să mă chemi,
pentru că morţii nu pot să vorbească.
Ei doar aşteaptă, le e dor în tăcere,
stau cu ochii ficşi în leagănul veşniciei şi se uită din lumea cealaltă,
pentru că porţile sunt încuiate de noi
şi timpul viu se-nnoadă ca un lacăt în poartă.
Ţi-era dor de mine, mamă, am văzut,
cu mâna subţire ai atins grădina
şi totul în jur s-a umplut de culoare.
Cu ochii subţiri ai atins florile
şi ele au înflorit într-o mireasmă.
De ce, mamă, florile au miros de tămâie?
... că tu eşti tânără, mamă,
privesc la tine în sus!
Încă mă creşti, îţi ajung până la brâu.
