Cristi Puiu
51
fie şi toate celelalte filme pe care le faci de-a lungul existenţei tale, nişte încer�ări de a înţelege ce se întâmplă în jurul tău, nu nişte concluzii livrate spectatorului: că viaţa e asta, dragostea e aia, crimă înseamnă asta şi aşa mai departe. De altfel, lucrul cel mai important pe care l-am învăţat în şcoală nu ţine neapărat de cinema, ci de etică. E un lucru foarte greu de învă
ţat şi un exerciţiu pe care trebuie să-l faci, în mod obligatoriu, tot timpul. Prin natura lucrurilor, tu, ca regizor - şi chiar mai mult, ca regizor-scenarist -, ai o mare răspundere, din cauza faptului că trăim într-un soi de inerţie a unui model al creatorului demiurg; de aici vine marea tentaţie de a formula, adesea cu multă pompă, concluzii extrem de găunoase. Din păcate, se alimentează încă acest model al creatorului absolut şi neîn
ţeles, izolat în turnul său de fildeş, ceea ce este o mare prostie.
Iar exerciţiul ăsta eu îl fac cu mine însumi încă din şcoală, de când am descoperit că statutul de autor implică o mare responsabilitate; practic, tu ai pâinea şi cuţitul, tu poţi să faci ce vrei din personajele tale, din povestea ta şi din spectatorii care sunt în sală şi privesc ceea ce tu le prezinţi. Când vorbesc de responsabilitate, asta nu înseamnă că gândesc regizorul doar ca pe un cetăţean, ca pe un membru al unei comunităţi, ci, în raport cu lucrurile cu adevărat importante, ca pe o fiinţă a cărei atitudine este definită de smerenie. Spun smerenie în sensul în care, ca să mă exprim mai popular, trebuie să-ţi vezi lungul nasului, să înţelegi care-ţi sunt limitele, să-ţi asumi propria imperfecţiune. Un film este viziunea unui autor despre lume.
Sună foarte didactic şi foarte simplist, dar, în cele din urmă, asta este. De multe ori, viziunea asta se întâmplă să fie un fel de ciorbă reîncălzită - mă gândesc la filmele comerciale, care sunt făcute după o reţetă, care spun mereu aceeaşi poveste.
Şi mereu în acelaşi stil.
52
„Noul val" în cinematografia românească
Cum vezi relaţia cinema-poveste?
Un critic american (Braden King) a scris, în introducerea unei cronici la Moartea domnului Lăzărescu, un lucru foarte frumos, care m-a bucurat mult. Noi trăim într-o lume în care şi spectatorii, şi criticii, şi cineaştii se concentrează asupra poveştii, dar el spune acolo că „cinematograful n-a început prin a spune poveşti, ci a fost deturnat (hijackea) de poveşti". Acesta este un lucru esenţial, care ar trebui să fie spus în primul an de şcoală: cinematograful nu înseamnă poveste, cinematograful înseamnă # poveste. O carte frumoasă a lui Claude Chabrol, Cum să faci un film, face distincţia între cineaştii povestitori (story-tellers) şi cineaştii poeţi. Cele mai multe filme proaste sunt cele confuze, care nu sunt nici într-un fel, nici într-altul.
Dacă ar fi să continuu aceste observaţii, aş spune că cinematograful se află undeva în zona cineaştilor poeţi; ei sunt mai aproape de cinematograf decât povestitorii, deşi există foarte multe filme narative, filme cu poveste, care conţin momente de cinematografie pură. Cred că totul ţine de o ştiinţă a gestionării Ion Fiscuteanu în Moartea domnului Lăzărescu
