există filme româneşti care să fie repere pentru cinematografia mondială, nu există regizori români pe care orice student din lume sau spectator de afară să-i ştie. Aproape toate cinematografiile vecine au un autor sau autori memorabili: polonezii, cehii, ungurii . . . Aceste cinematografii au exportat mari regizori peste Ocean, noi nu. E trist, dar nu foloseşte la nimic să ne amăgim - asta e situaţia şi măcar să ştim de unde pornim noi. Rezultatele recente obţinute de regizorii români sunt excelente; dacă
ei ar reuşi să-şi continue carierele la acelaşi nivel, poate că
n-am îndrepta mare lucru din punct de vedere istoric, însă am putea spera la cea mai bună perioadă a cinematografiei româneşti din punctul de vedere al recunoaşterii internaţionale. Mult mai greu va fi să readucem spectatorii români în cinematografe, în condiţiile în care mai sunt doar vreo 50 de săli în toată ţara, iar cei mai mulţi copii de 14-18 ani n-au intrat în viaţa lor la cinema.
Comedia ca film de autor
În noul val regizoral (care, poate, se acceptă o dată pentru totdeauna: trebuia să apară legic în primii ani 2000, în virtutea ştiutei rate de 15-16 ani a generaţiilor artistice), lui Cristian Mungiu i-a revenit, more geometrico vorbind, misia de a reconfigura comedia, în timp ce Cristi Puiu, cu Marfa şi banii, şi Radu Muntean, cu Furia, îşi arondaseră filmul dramatic (cum aceştia au şi confirmat între timp, prin Moartea domnului Lăzărescu şi, respectiv, Hârtia va fi albastra'). Comedia care nu mai ţine de filmul de gen, opus prin tradiţie filmului de autor, fiind ea însăşi film de autor. Căci, paradoxal, spre deosebire de Puiu şi Muntean, tocmai Mungiu îşi compune singur toată partitura scenaristică, în primul său lungmetraj, Occident, şi pare foarte pornit pe această pantă.
Cristian Mungiu
87
S-a văzut chiar dinainte de a-şi fi început propriu-zis studenţia filmică.
Părea cineast gata format la prima sa probă filmată, în anul I de facultate:reportajul cu o singură zi de filmare f bine rău!. Sintagma titulară exprimaoximoronic aptitudinea ludic-eseistică, în linia unei ironii maliţioase: ,,bobocul", încă „soldat neinstruit" în materie de cinema, aflat pentru prima dată
în spatele unui aparat de filmat, avusese ideea trăsnet de a aborda pestradă unii trecători cu întrebări abisale, precum „ce credeţi despre poporulromân?". Cei mai mulţi se dau de gol şi-şi dau în petic magnific, cu toatefixaţiile şi locurile comune răsştiute, comprimate concluziv în titlu: naţiaromână nu mai poate de atâta bine!
Am insistat disproporţionat asupra acestui filmuleţ neştiut, fiindcă peliculele următoare sunt bine cunoscute şi, într-un fel, cuprinse in nuce în operaprima. Ba cu o deschidere sociopolitică şi cu o putere de incizie în mentalulcolectiv al prezentului, care-şi aşteaptă confirmarea la vârf în următoarelelungmetraje. Ceea ce-i bine să�i amintim regizorului însuşi, care a obţinutlejer recunoaşterea cu parodia Mâna lui Paulişta, la festivalul studenţescCineMAiubit, şi mai puţin lejer cu suscitatul Occident, agreat la TIFF 1 cuMarele Premiu şi cu Trofeul „Transilvania", dar nu şi de oficina mediocrată
UCIN, care i-a refuzat aceeaşi recunoaştere la premiile sale anuale.
Valerian SAVA
