mulţi potenţiali „pacienţi". Ca să fac o selecţie, ca să aleg cea mai potrivită abordare, trebuia, practic, să procesez un volum enorm de date şi informaţii. Dacă filmările au durat numai o lună şi ceva, soluţia aceasta, decizia de a urma un anumit traseu, şi nu altul, a fost foarte greu de luat pentru mine. De aceea, proiectul a trecut prin tot felul de faze, au fost tot felul de scenarii la care am renunţat la un moment dat. Aceasta a fost principala problemă: atunci când trebuie să arunci foarte multe lucruri bune la coş, n-o poţi face aşa tranşant şi fără regrete.
Nu e deloc uşor să te desparţi de un personaj foarte bun, pe care l-ai descoperit la un moment dat, care era, poate, central pentru poveste, dar care apoi a devenit marginal. Aici a fost nevoie de mult timp, de multă analiză, şi nici nu ştiu dacă rezultatul final este cel mai bun cu putinţă sau dacă am mai greşit pe parcurs.
A fost, într-adevăr, un film foarte dificil, şi nu doar din cauza poveştii, ci şi a surselor de finanţare externă, a televiziunilor
98
„Noul val" în cinematografia românească
interesate de el. Asta, fiindcă Decreţeii era concurat, pe piaţa occidentală, de multe documentare, unele dintre ele foarte bune, despre regimul Ceauşescu sau despre comunism în general.
Piaţa nu părea să aibă nevoie de încă un film legat de Ceau
şescu. De aceea, efortul meu şi al celor cu care am lucrat a fost acela de a demonstra că povestea asta nu a mai spus-o nimeni: chiar dacă s-au mai făcut filme despre orfelinatele din România, nimeni nu a mers pe firul poveştii până la decretul din 1966.
Şi asta a fost o mare problemă: să convingi mari televiziuni, precum ARTE, că filmul ăsta este fundamental diferit de alte filme făcute până atunci, chiar de ARTE, despre Ceauşescu, că
e cu totul altceva, ceva ce ei nu au mai făcut. E vorba, de fapt, de o problemă generală a autorilor de documentar români, care sunt foarte puternic concuraţi de subiecte româneşti realizate de regizori străini. România nu este foarte interesantă la ora asta pentru televiziunile din Occident, iar puţinul spaţiu care îi este alocat este acoperit în mare parte de autori de documentare din Germania, Franţa, Anglia etc., care sunt mai aproape de bani şi au acces mai uşor la televiziuni. E foarte greu şi puţine subiecte din Europa de Est sunt realizate de est-europeni. Cred că asta a fost cea mai mare performanţă a filmului meu: este, cred, primul documentar finanţat din surse europene şi difuzat în toată Europa, dar realizat de o echipă eminamente românească
(în special sectorul creativ).
Proiectul tău în lucru despre Bela Lugosi a trecut printr-o adevărată
odisee, cel puţin în ceea ce priveşte fondurile de la CNC: a fost respins în concursul de anul trecut şi admis la contestaţie, dar a primitmult mai puţini bani. Cum ai reuşit să acoperi întregul buget necesaracestei producţii?
Sper că această odisee a luat acum sfârşit. Bugetul acestui film documentar este aproape la fel de mare ca şi bugetul unui film
