După 1990, au apărut camerele video, relativ accesibile, şi atunci documentariştii cu şcoală de film au lăsat locul multor nespecialişti. Dacă filmul de ficţiune a rămas în continuare un gen scump şi prohibit, documentarul, în primul rând datorită tehnicii video, a devenit, inevitabil, foarte accesibil. De aici s-a ajuns ca, la televiziunea publică şi chiar la posturile private, să apară
multe reportaje şi producţii mediocre care să fie denumite
,,documentare"; toate tratează aceeaşi zonă tristă şi marginală, toate sunt filmate fundamental la fel, cu aceeaşi lipsă de cultură cinematografică. Cred că au intrat în profesia asta o grămadă de oameni care n-aveau nici o legătură cu ea şi, într-un fel, ei au compromis genul în ochii publicului. De aceea, dacă
întrebi un spectator român ce e ăla un documentar bun, el te trimite la Discovery Channel sau la National Geographic, în nici un caz nu-ţi spune de un documentar românesc pe care l-a văzut el la televizor. Pentru el, ăla nici nu e documentar, nu ştie cum să-l definească. Eu nu zic că e obligatoriu să ai şcoală
de film ca să faci un film documentar bun, departe de mine gândul ăsta. Există şi surprize plăcute: au apărut autori autodidacţi, care nu au nici o legătură cu şcoala de film şi care totuşi au făcut nişte documentare excelente. Însă, înainte de a face un film documentar, trebuie să ai o cultură filmică minimală,
să ştii mijloacele de bază, să cunoşti genuri şi părinţii acestor genuri sau, cel puţin, să ai exemple remarcabile. Lucrul ăsta nu se întâmplă: oameni care vin din cu totul alte domenii sau care, uneori, n-au nici o profesie ajung să se angajeze la o televiziune sau alta şi devin peste noapte autori de film documentar, neavând o cultură elementară a genului, neştiind, practic, cu ce se mănâncă treaba asta. Este o formă de impostură şi de incultură care s-a generalizat.
Crezi că se poate vorbi de o nouă generaţie de documentarişti români?
Aici ar mai putea intra Dumitru Budrala, Thomas Ciulei, AlexandruSolomon sau Ileana Stănculescu - toţi, în ciuda diferenţelor de vârstă
dintre ei, au debutat după 1990 .. .
Eu zic că este mult să vorbim de o nouă generaţie de documentarişti români. De fapt, suntem nişte oameni care realizează constant filme documentare, dar în maniere foarte diferite şi fără
94
„Noul val" în cinematografia românească
un program sau manifest comun, care să ne unească, cel puţin
formal.
De ce se găsesc atât de greu bani pentru documentarele româneşti?
