,
si
t
să-si
,
deschidă singură usa,
t
apărând fără jenă la unele audienţe -, mă amuzam ex-plicând motivul pentru care o pisică e bună la casa omului: «dacă e să spună cineva că trag mâţa de coadă, măcar să aibă de ce!». Când viaţa devine prea serioasă" - scrisesem cu gândul la ridicolul prezumţiei abilităţilor noastre -, ,,riscăm nu numai să rămânem repetenţi la priceperea oportunităţilor pe care ea ni le oferă, dar şi să
pierdem făgaşul care ne menţine ataşaţi adevărului ce descrie condiţia umană"1.
1. Mihai Fr ăţilă, Aventura dez-amăqirilor: Despre risipa lui
Dumnezeu, Humanitas, Bucureşti, 2023, p. 100.
77
MIHAI FRĂŢILĂ
După ce am predat fişierul Editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu, entuziast, mi-a scris 1 : ,,Fragmentul cu pisicile e nu numai încântător, dar e şi profund. Nu trebuie, pentru a ne face bucuria de a participa la volumul nostru colectiv Pisicofilii (sau Pisicimondo, sau Ce vrăji a mai făcut pisica mea), decât să-l amplificaţi cu câteva paragrafe". Existenţa are, iată, cu siguranţă mai multe ocazii respectabile de amuzament, decât le îngăduie veacul nostru istovit în speranţă. Şi, fiindcă arta de a trăi cumsecade câştigă în valoare, dacă se lasă inspirată de credinţă, mi-am zis atunci de ce să nu scriu despre caracterul hazliu al vieţii care, în cele din urmă, nu e decât o imprevizibilă ipostază
a bucuriei sufletesti?
Povestea mea „cu" şi „despre" pisoi începe circumstanţial, târziu, în anii de liceu. Realitatea unei asemenea întâlniri nu deţine nimic din construcţiile sentimentale despre care omul de azi - în căutare de afecţiune şi confort -, dă mărturie când este vorba despre regnul animal.
Primul meu pisoi a fost un motan care nu avea la sosire mai mult de două luni şi fusese agonisit din curtea spitalului unde mama mea era medic. Micul vagabond căuta apropierea de oameni cum numai felinele ştiu să o facă, amăgind şi linguşind, susţinând în noi înclinaţia către candoare şi drăgălăşenie. Pe vremea aceea, locuiam cu bunica în partea rămasă din vechea vilă, aflată în centrul Albei Iulia, ridicată de înaintaşii mei în mijlocul unui cartier clădit în anii interbelici şi salvat a la moustache de demolările regimului comunist.
1. Venit în viz ită, Gabriel Liiceanu a fost, el însuşi, martor al apar iţiei neastâmpăratei fe line.
78
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
De la bun început, bunicii nu i-a surâs ideea adoptării motanului. Se temea că va trebui să piardă timpul cu el şi poate, cine ştie, că apropierea de făptura aceea fără apărare avea să-i trezească răni vechi, din copilărie, când îşi pierduse mama la numai doi ani. Tristeţile persecutării Bisericii - tatăl ei, văduv, fusese preot până în 1948 - reprezentau apoi cealaltă parte a unei moşteniri triste şi tăcute. Pisoiul a avut însă grijă să preschimbe lucrurile.
Nu a trecut mult timp până când motanul şi bunica să devină prieteni la cataramă. El era atât de lipicios, încât ea i-a permis, mai târziu, chiar să doarmă pe plapumă
somnul de seară, cel dinaintea plimbărilor lui nocturne.
Seară de seară, când ceasornicul interior al simtului
'
său
felin suna ora „şpaţirului", Mişucu' - acesta era numele motanului - îşi cerea libertatea să iasă în noapte. Curtea generoasă a casei devenise domeniul preferat al motanului tărcat. Mare figură, pe la orele şase dimineaţa, apărea cocoţat pe pervazul exterior al ferestrei, după ce învăţase să se caţăre pe cornişa aflată la un metru şi jumătate de la sol. De acolo îşi centra saltul pentru încă
un metru, ca să ajungă în faţa geamului, pe poliţa strâmtă
de câţiva centimetri. Făcându-şi loc de un frecuş scurt pe sticlă, atent să nu cadă, cu coada în sus ca un stindard, reclama zgomotos să-i fie acordat dreptul de a intra în casă.
Mişucu' a dispărut la câţiva ani după 1990. Cât timp ne-a fost alături, nimic nu l-a putut ţine departe de noi, nici măcar atunci când locuinţa - rămasă în parte liberă
prin plecarea mea în Italia - a devenit capelă pentru rugăciune. Pentru mai bine de un an, acolo, în spaţiul nelocuit al casei „stăpânite" de un motan, s-a slujit public
79
M I HA I FRĂŢI LĂ
Sfânta Liturghie pentru credincioşii greco-catolici din oraş 1.
Studiile m-au purtat la Roma, unde am avut parte de paisprezece ani incredibili. Aici am descoperit, mai mult din întâmplare, adevărata celebritate a pisicilor „Oraşului etern", care continuă să-şi ducă viaţa printre ruinele lumii antice, în postura de paznici ai memoriei arheologice.
Odată cu vacanţele de vară, la întoarcerea în patrie, au început şi tachinării neaşteptate cu întrebări de tipul:
