,,Italienii chiar mănâncă pisici? Ce zici de treaba asta?"
Contrariat, am cercetat originea acestei prejudecăţi ca să
descopăr că, sub ocupaţia germană din cel de-al Doilea Război Mondial, între toamna lui 1943 şi sfârşitul lui 1944, în nordul Italiei, alimentele fiind rechizitionate
'
de nemti,
'
populaţia a suferit crunt de foame. Până la eliberarea din partea Aliaţilor, nordul peninsulei a retrăit experienţa asediilor medievale, supravieţuirea împingându-i pe sărmanii nefericiti
' la solutii
' extreme.
Dar pisicile Italiei exercitau asupra mea o discretă fas-cinaţie, sub influenţa artei. Vizitând muzee şi biserici pline de opere de artă, făcând cunoştinţă cu maeştrii picturii occidentale, mi-au fost rezervate detalii surprinzătoare. În Capela Sixtină de la Vatican am descoperit, de pildă, pe peretele din dreapta, în fresca Cinei de taină. a lui Cosimo Rosselli, o reprezentare a unei pisici care înfruntă
un câine. Cine s-ar fi aşteptat să vadă asemenea detalii casnice într-un asemenea loc şi decor? Cum să nu amintesc apoi de inconfundabilul cotoi care îl priveşte sfidător 1. După 1989, nici una dintre cele trei biserici din Al ba Iulia pe care le-a avut pâ nă î n 1948 nu a mai fo st restituită B isericii Greco-Catolică.
80
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
pe vizitatorul oprit în faţa Cinei celei de taină a lui Domenico Ghirlandaio, de la Mănăstirea San Marco din Florenţa, unde memoria lui Beato Angelico este încă atât de vie?
Îmi amintesc cu simpatie - dacă tot am pornit pe drumurile artei! - de pisicile lui Veronese, aşezate unde te aştepţi mai puţin în pânzele sale. Şi cum mă minunam să
constat că asemenea detalii rezonează neaşteptat cu simtul
' interior al maestrului venetian.
'
Monumentalitatea
decorurilor arhitectonice din pânzele lui Paolo Caliari, pe numele lui adevărat, nu a fost niciodată stânjenită de scenele de viaţă cotidiană, nici măcar în controversatul Ospăţ
din Casa Levi. Aici, chiar în centrul lucrării - care iniţial ar fi trebuit să fie o Cină de taină -, în faţa lui Isus, o pisică
îşi face apariţia de sub faţa de masă, atrăgând imediat atenţia privitorului iscoditor. Ea ţine între labe un rest de mâncare şi pare să se amuze pe seama unui câine aflat în apropiere, care o urmăreşte.
Cum aş putea să uit, de pildă, de pisica pusă pe şotii care, alintându-se, ,,ia în primire" amfora de piatră cu basoreliefuri, aflată la picioarele unui personaj drapat în brocart verde cu aur şi ciorapi verzi, din colţul din dreapta al Nunţii din Cana! Pictată de Veronese pentru refectoriul mănăstirii benedictine San Giorgio Maggiore din oraşul Serenissimei, lucrarea de mari dimensiuni a fost confiscată
de Napoleon, în 1797, ca pradă de război. Dominând salonul imens de la Luvru din aripa Denon, unde am admirat-o pentru prima dată în 1993, celebra pânză fascinează
prin scenografia ei exuberantă. În mod surprinzător, tabloul nu atrage doar prin solemnitatea personajelor, feeria culorilor şi savoarea compoziţiei, ci şi prin somptuozitatea detaliilor al căror realism subzistă tocmai în elementele atmosferei domestice.
81
M I HAI FRĂŢ ILĂ
În preajma noastră pisicile dorm, vânează, se spală, mănâncă, se joacă. Lumea lor evocă echilibrul sentimentelor, odihna intimă şi rosturile casnice ale omului. Într-un desen al lui Leonardo aflat astăzi în colectiile Galeriei
,, Ufizzi", Pruncul Isus însuşi, aflat în braţele Maicii sale, strânge în braţe, la rândul său, nici mai mult, nici mai puţin decât un ... pisoi. Să fie această preferinţă „zoologică"
neobişnuită doar o extravaganţă tipică artei Renaşterii?
Îmi amintesc, apoi, de pisica zbârlită care fuge într-o parte, în Bunavestire a lui Lorenzo Lotto (Muzeul „Colloredo Mels" din Recanati), vizibil şocată de neaşteptata prezenţă
a Arhanghelului - sau mai curând de irupţia Tatălui ceresc, conturat de artist într-o manieră miniaturală, plutind pe un suport de nori - în încăperea unde Fecioara Maria se dedică rugăciunii. Imaginea scenei se recalibrează datorită saltului micii feline speriate, astfel ca privitorul să poată percepe, odată cu ilustrarea epifaniei, şi un aluziv registru de sonoritate. Sugerat cu inspiraţie de artist, zgomotul pare să fie pricina care o face pe Maica Domnului să tresară, anume pentru a-şi îndrepta privirea spre ochii celui care priveşte scena, implicându-l astfel în arhitectura interioară a momentului.
Sensul domestic al vieţii cotidiene (parte importantă a dinamicii existenţei) pe care scenele pictate în Renaştere îl demonstrează, insistenţa asupra corporalităţii, referinţă
la umanitatea asumată de Cristos prin Întrupare, pot fi, aşadar, descifrate şi prin contribuţia discretă a unor animale de companie. Iată cum pictura occidentală - care a înţeles să nu piardă din vedere reprezentările umanităţii lui Isus Cristos, mai ales după ce spiritualitatea franciscană
a punctat în sensibilitatea europeană creştină teologia trupului şi a rănilor Domnului - s-a lăsat împlinită tematic 82
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
de compania animalelor domestice! Nu este exclus, prin urmare, ca tuşele marilor maeştri ai picturii apusene din aceste reprezentări să fi contribuit la rândul lor în a-i familiariza pe creştini cu realitatea întrupării Domnului.
Pe parcursul vieţii sale publice, timp de trei ani, Isus nu are unde să-şi plece capuF. Susţinând în mesajul său desprinderea de lucrurile trecătoare ale acestei lumi, El nu suspendă materiei valoarea metafizică de suport al energiilor sufleteşti şi al întrebuinţării ei inspirate după
