Capitolul 7
A avea sau a nu avea încredere
Pe social media, am găsit o pictură a unui artist român relativ puţin cunoscut, dar mult apreciată de utilizatori. Postată cu comentariul ironic „Revoluţia română", aceasta înfăţişează
un peisaj pastoral din iarna lui 1 989-1990, care include ruinele unei cooperative agricole de producţie, înţesată de locuitori ai unui sat imaginar numit „Vaidevoi" (v. Figura 7.1).
O femeie flutură un steag cu stema României socialiste decupată, un bărbat aruncă pe jos un portret al lui Ceauşescu, dar mulţi alţii fac lucruri fără legătură directă cu revoluţia.
Singuri sau cu familiile, bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni, cu toţii pun mâna pe câte ceva pentru a duce acasă. Unul dintre personaje ia o capră, o familie trage o căruţă care dă pe din afară de mobilă, alţii cară în spate, încovoiaţi, saci sau unelte, câţiva fac bucăţi acoperişul, iar cei ajunşi un pic mai târziu dau şi ei buzna înăuntru, să vadă dacă a mai rămas ceva de luat. Procesiunea este condusă de preot, care ţine în echilibru o damigeană, şi de poliţist, care duce de picioare un curcan legat, de-a stânga şi de-a dreapta unei femei rubensiene care îşi adună în pumn fusta, arătându-şi neglijent desuurile.
Postarea era plină de comentarii care descriau poveşti similare din mediul sătesc, iar eu am fost uimit de analogia evidentă cu eviscerarea grajdurilor din Săteni. Artistul a captat cu acribie energia şi coordonarea socială a personajelor pentru anihilarea totală a fermei colective şi sentimentele de reparaţie 360 NEÎNCREDEREA
Figura 7.1 Eugeniu Barău, Revoluţia română, colecţia privată a prof. MirceaCinteză, Bucureşti
Figura 7.2 Pieter Bruegel cel Bătrân, Vinul de Sf. Martin, Muzeul Prado, Madrid(Sursa: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Bruegelsanmartin.jpg) istorică sau oportunism rapace. Ceva din stilul şi adunarea de oameni din Moştenitorii de Eugeniu Barău m-a făcut să mă
gândesc la vechii maeştri flamanzi şi scenele lor de veselie colectivă ţărănească. Să privim Vinul de Sf Martin al lui Bruegel A AVEA SAU A NU AVEA ÎNCREDERE 361
cel Bătrân, care înfăţişează şi el o mulţime de ţărani, dar adunată în jurul unui butoi gigantic din care curge primul vin al toamnei (v. Figura 7.2).
Veseli şi plini de energie - cel puţin înainte de a-şi potoli setea - ţăranii flamanzi sunt cu toţii întorşi cu feţele unii către alţii şi către butoi, spre deosebire de „revoluţionarii" români, care-şi cară prada de la locul faptei spre casele lor. Cu excepţia unui nobil călare pe cal, societatea descrisă evocă unitatea, egalitatea şi similaritatea.
Chiar dacă se înghesuie nerăbdători, vor primi cu toţii câte un pocal din preţiosul lichid, fiindcă cei căţăraţi chiar pe butoi îl împart cu generozitate cu cei aflaţi mai jos sau la distanţă.
Ambele picturi înfăţişează abundenţa, dar au înţelesuri foarte diferite. Unii distrug încrederea şi cooperarea; alţii culeg roadele lor. Prima manifestaţie de bucurie e unică şi finală, a doua, ciclică. Una este o tragedie deghizată în sărbătoare, a doua carnavalescă în sensul de hedonism structural. Antropologii sunt exersaţi în arta de a detecta inversiunile simbolice şi momentele liminale în care lumea socială se răstoarnă cu susu-n jos, pentru a recrea şi legitima o altă ordine morală (Turner, 1969). A existat oare în Săteni un echivalent al acestor rituri de trecere?
Societatea din Săteni are şi ea momentele ei de bucurie colectivă, la nunţi sau de sărbători, şi chiar în zilele recoltei, dar ele nu se adresează unei comunităţi generale sau universale şi nici nu răstoarnă cu susu-n jos societatea de zi cu zi sau concepţia despre lume care o caracterizează. Nunţile sau cumetriile implică participarea anumitor familii, sărbătorile religioase se concentrează mai ales în anumite domenii domestice, iar obiceiurile populare de felul tinerilor colindători includ roluri fantastice aflate în relaţie cu gospodarii satului.
Viticultorii din zonă oferă uneori gratis câteva vedre de vin în cârciumile satului, dar mai degrabă pentru a-şi face reclamă
362 NEÎNCREDEREA
la propriul produs şi a-l distribui preferenţial neamurilor şi prietenilor.
Fie din cauza propriei inabilităţi etnografice, fie din cauza standardelor prea stricte, am conchis că Săteni ul nu are o instituţie culturală care să contrapună principiilor morale bazate pe relaţii de familie unitatea simbolică şi concordia între toţi membrii societăţii. Nu am putut observa nici o formă socială
de depăşire a neîncrederii atât de larg răspândită şi normativă.
