Ca puţini alţi localnici, Mihai era deseori preocupat şi de binele public. Un bătăuş recent ieşit din închisoare şi doi fraţi ai săi, şi ei foşti puşcăriaşi, au apărut la un moment dat în cârciumă pentru a sărbători liberarea celui dintâi. Au început să se ia de clienţii sau trecătorii mai lipsiţi de apărare, dar nimeni nu a îndrăznit să pună la punct gaşca de zdrahoni tatuaţi şi spurcaţi la gură, cu excepţia lui Mihai. În primul pas, acesta a încercat să-i ia cu frumosul, dar unul dintre ei a scos cuţitul. Mihai i-a aplicat acestuia o lovitură nimicitoare cu pumnul lui imens, dar nu l-a lovit în cap, ci în corp, de teamă că îl va ucide. Toţi trei au mai încasat câteva corecţii înainte să dispară ameninţând că vor da foc cârciumii. Mihai şi-a asumat costuri personale pentru a restabili liniştea publică, chiar dacă el şi apropiaţii lui nu erau în pericol. Nu avea nevoie de o reputaţie de mare bătăuş, ci prefera să-şi facă în cârciumă un număr care consta în glume şi generozitate. Era 350 NEÎNCREDEREA
constructor, nu derbedeu, dar cineva trebuia să facă ceva iar Mihai şi-a riscat integritatea corporală pentru a face ordine.
În termeni politici, nu milita pentru vreunul dintre partide, nu candidase la nici o funcţie, dar avea opinii tranşante care se refereau nu numai la guvernarea locală, ci şi la cea a ţării.
Simţea multă mânie şi dispreţ pentru corupţia şi prostia administraţiei, chiar dacă uneori beneficiase de pe urma intervenţiilor personale ale unor apropiaţi bine situaţi. Ştia foarte bine că oficialii ar fi trebuit să se ocupe de binele întregului sat, şi nu de umplerea propriilor buzunare, cu spolierea celorlalţi. Îi dispreţuia, dar îi şi compătimea pe „căţeii" primarului, fiindcă depindeau de acesta. Îi susţinuse pe adversarii lui Emil din resentimente proprii faţă de acesta şi unii acoliţi ai săi, dar şi din cauza venalităţii generalizate a clicii aflate la putere, doar pentru a trăi o dezamăgire cinică atunci când Răzvan dovedise că nu era cu nimic mai breaz.
I-am spus lui Mihai de mai multe ori că ar trebui să candideze la primărie sau măcar la un loc de consilier local, dar de fiecare dată m-a trimis la plimbare. Considera că oamenii îşi vor închipui că vrea şi el „un os de ros" şi nu vor avea încredere în bunele lui intenţii. Iar, oricum, nu are destulă răbdare sau diplomaţie pentru politică de felul lui. Mi-a întors-o, chiar, spunându-mi că tocmai cineva ca mine ar trebui să candideze la funcţia de primar al Săteni ului: o persoană din afară, educată, care cunoaşte bine satul. Independenţa socială m-ar fi transformat într-un politician neutru şi obiectiv: odată ajuns primar, nu l-aş fi tratat mai bine pe Mihai decât pe alţii, ba poate chiar mai rău, râdea el, referindu-se la certurile noastre din trecut. Mi-a mai spus că respectul faţă de reguli şi cinstea erau calităţi bune pentru un administrator, râzându-şi însă
imediat de naivitatea mea şi de aşteptările nerealiste pe care le aveam uneori. Pesimist, a conchis că „ăia" (ceilalţi politicieni şi funcţionari) ,,o să mă mănânce", profitând de lipsa mea de influenţă socială şi de tendinţa spre credulitate.
TRANSFORMĂRI ÎN CONSTRUCŢIA ÎNCREDERII 351
Mihai avea şi păreri generale despre politică, deşi acestea sunt greu de clasificat în vreuna din ideologiile teoretice sau relevante în România. Critica risipa şi clientelismul din instituţiile de stat, unde se muncea puţin, dar se cheltuiau bani mulţi, şi considera că antreprenorii cinstiţi şi harnici, ca el însuşi, ar fi trebuit susţinuţi de stat sau, măcar, lăsaţi în pace.
Administraţia centrală şi locală ar fi trebuit să ofere mijloace de subzistenţă celor mai săraci dintre săraci, educaţie, un sistem de sănătate şi locuri de muncă. Taxele îşi aveau rostul lor, însă doar dacă cei aflaţi la putere le foloseau onest şi inteligent.
Se referea adesea la societate, la România sau la stat ca la comunităţi morale create de angajamente reciproce, dincolo de sfera reţelelor de mutualitate private. Nu doar vorbea despre redistribuţie şi protecţie socială, dar făcuse efectiv câte ceva pentru cei nevoiaşi sau vulnerabili.
Concepţia lui etică despre lume poate fi descrisă şi într-un alt mod, ca o îndepărtare de abordarea vieţii sociale ca joc cu sumă nulă. Deplângea conflictele constante, înşelătoriile de duzină şi oportunismul mizerabil care îi ţineau pe localnici în sărăcie şi le distrugea încrederea în ceilalţi. Deşi ştia foarte bine cât de disfuncţională fusese cooperativa agricolă de producţie, îi părea rău de capitalul ce fusese devalizat, iar satul revenise la agricultura de subzistenţă - ca şi de luptele interne pentru moşteniri şi spolierile între neamuri sau vecini. Spunea adesea că ţăranii din vestul României o duc mai bine fiindcă
,,oamenii se ajută acolo, sunt uniţi, nu ca aici".
Fără a fi o excepţie în Săteni în sens moral, Mihai făcuse o serie întreagă de alegeri şi avea nişte reprezentări care se întâlneau destul de rar în jur. Una dintre alegeri fusese marele lui eşec pe plan social. În ciuda mulţilor ani pe care îi petrecuse cu slujbe bine plătite de migrant, urmaţi de perioada de antreprenoriat de la Săteni, nu reuşise să-şi termine casa - proiect în privinţa căruia dăduse dovadă de un prea mare optimism. Alţi migranţi îşi investiseră economiile realizate cu 352 NEÎN CREDEREA
greu în propriile case, terminate în câţiva ani. Ei acum aveau ceva care să le probeze valoarea socială, spre deosebire de Mihai, care, în mod ironic, era angajat pentru a li le ridica. Copiii cizmarului umblă desculţi, glumea el amar, cu mândrie rănită.
Investirea banilor în capital de producţie poate duce la mijloacele financiare pentru o viaţă domestică tihnită şi prosperă, dar este nevoie să treacă nişte timp. Într-o perioadă foarte profitabilă, şi-a cumpărat un fierăstrău electric foarte scump şi alte scule, numai marca lui preferată, Makita, sau mai sus, şi şi-a renovat garajul în care îşi ţinea sculele - o extensie de business, şi nu o investiţie domestică cum ar fi fost ridicarea acoperişului casei. Neamurile mai făceau insinuări răutăcioase, dar, cu toate acestea, nu puţini foşti migranţi rămăseseră, după ani grei de muncă, doar cu o casă pe jumătate construită. Mihai, în schimb, îşi extindea încet şi portofoliul de clienţi, şi mijloacele de producţie.
Aici putem constata o diferenţă între încrederea socială pe termen lung şi cea pe termen scurt (Parry şi Bloch, 1989). Majoritatea migranţilor şi a proaspeţilor îmbogăţiţi îşi investesc resursele în case care reprezintă plasamente sigure, dar neproductive în accepţiunea de capital. Mihai a mizat pe propriile perspective antreprenoriale, căutând parteneri economici de bună calitate cât mai departe de sfera domestică. Afacerea lui s-a extins, dincolo de aria relativ predictibilă, dar limitată a neamurilor sau prietenilor, care, de altfel, nici nu se conformaseră dintotdeauna aşteptărilor morale. Toţi localnicii din Săteni aveau o perspectivă asupra vieţii pe termen lung, dar cea a lui Mihai se extindea şi depindea de relaţii sensibil mai diferite decât ale majorităţii celorlalţi. Dacă pentru mulţi, încununarea proverbială a vieţii este construcţia unei case, alături de sădirea unui pom şi conceperea unui copil, la Mihai viziunea includea şi construcţia de case în general ca vocaţie şi dedicare. Căuta în continuare legături oneste şi mutual benefice, ca acelea de familie, dar acum se îndrepta mai larg, spre TRANSFORMĂRI ÎN CONSTRUCŢIA ÎNCREDERII 353
o piaţă de clienţi potenţiali. Pentru a avea succes în afaceri, avea nevoie de încrederea şi mutualitatea oferită cultural de relaţiile personalizate în toate tranzacţiile cu orice partener economic.
Înclinaţii şi contexte morale
Tentaţia de a considera că povestea sau concepţia despre lume a unui singur om exprimă ceva despre procese sociale mai largi trebuie controlată riguros ca să evităm generalizările nefondate. Cunoaşterea etnografică poate însă beneficia de datele relevante obţinute la nivel individual şi subindividual, desfăcând în părţi componente complexitatea reprezentărilor mentale şi a situaţiilor sociale analizate în detaliu. Aşa cum sugerează Evans-Prichard, ,,Un singur informator, cunoscut intim, este adesea o sursă de informaţie mai bună decât declaraţiile adunate de la mai mulţi informatori mai puţin cunoscuţi" (1976: 70). În ultimă instanţă, societatea este constituită
dintr-un ansamblu de indivizi de felul lui Mihai, fiecare cu gândurile şi sentimentele lui, care îşi ghidează acţiunile şi interacţiunile sociale după procese interne, mai mult sau mai puţin reflexive la nivel conştient. Mai mult, studiul încetează
de a mai fi anecdotic, atunci când integrăm şi comparăm viaţa interioară a individului cu contextul social şi cultural, cu mecanismele structurale şi mediul înconjurător.
O ipoteză demnă de urmărit în viitor este că lărgirea perspectivei morale despre lume a lui Mihai se datorează şi mediului în care a crescut. O abordare bioculturală bazată pe teoria analizei istoriei de viaţă (Sheskin et al., 2014; v. Safra et al., 2016, pentru un studiu experimental în România urbană) poate explica modul diferit în care s-au dezvoltat înclinaţiile morale ale lui Mihai şi ale altor copii din familii mai înstărite, comparativ cu cei din familii mai precare. Mulţi oameni din Săteni, mai ales din generaţiile mai vârstnice, îşi amintesc că
354 NEÎNCREDEREA
s-au culcat adesea pe stomacul gol pe vremea foametei sau în momente de restrişte, luptându-se pe puţina hrană cu multele rude, cum umblau în zdrenţele rămase de la membrii mai în vârstă ai familiei sau cum au trebuit să muncească în loc să
meargă la şcoală, în timp ce familiile lor erau afectate de violenţă sau de alcoolism.
