deturnare a fondurilor publice. Prin conexiuni de top în propriul partid şi o susţinere puternică în consiliul local, primarul controla aproape fără efort viaţa politică a Săteni ului- mai ales colectarea de voturi pentru Partidul Popular - şi reuşea, în acelaşi timp, să-şi sporească înfloritoarea avere personală.
Rezerva de locuri de muncă din administraţia locală şi serviciile publice, ca şi controlul discreţionar al redistribuirii banilor le conferă oficialilor locali autoritate şi resurse politice şi economice importante, pentru folosul personal şi al partidului. În timpul cercetării mele, în sat s-a format o nouă fac
ţiune politică, compusă din migranţi dezamăgiţi reveniţi în localitate, ciobani avuţi şi foşti aliaţi ai Partidului Popular, care au început să conteste dominaţia acestuia sub stindardul Partidului Republican. Cele două facţiuni, bazate şi ele pe nepotism şi prietenie, au intrat în conflict deschis, evidenţiat prin defăimare publică, trădări frecvente şi chiar agresiuni fizice.
Mulţi dintre cei născuţi în Săteni au plecat din localitate.
Primul mare val de emigraţie s-a îndreptat către oraşele industrializate din întreaga Românie, la puţină vreme după colectivizare. Această tendinţă s-a atenuat la începutul anilor 1980
şi s-a inversat, parţial, după 1 989, când mulţi muncitori rămaşi fără locuri de muncă sau pensionaţi s-au întors acasă. Al doilea val a început la finalul anilor 1990 şi a avut punctul culminant după intrarea României în Uniunea Europeană, în 2007, timp în care mulţi localnici tineri sau de vârstă mijlocie şi-au găsit de lucru în Europa de Vest. Rutele contemporane ale migraţiei erau însă create de multiple strategii individuale. Spre deosebire de alte sate româneşti - mai ales cele cu comunităţi neoprotestante (Sandu, 2005) -, la Săteni nu există canale prestabilite către destinaţii specifice. Prin strategii şi conexiuni personale, oamenii au ajuns, în căutare de îndeletniciri lucrative, în Italia, Spania, Grecia, Irlanda, Germania sau Marea Britanie.
36
N EÎN CREDEREA
În străinătate, bărbaţii au lucrat mai ales în construcţii, în timp ce femeile au asigurat servicii domestice, pe lângă faptul că ambele sexe au lucrat ca muncitori sezonieri în agricultură.
Bărbaţii au avut mai mult de suferit în timpul crizei economice, pentru că lucrau în construcţii, iar femeile au devenit principala sursă de venit. Câţiva dintre migranţii reveniţi au intrat în micuţa comunitate a antreprenorilor din Săteni şi au început să construiască afaceri de comerţ en gros sau en detail şi de agricultură intensivă, folosindu-şi deprinderile şi capitalul acumulat în străinătate în reţelele locale de rudenie şi patronaj. De la jumătatea anilor 2000, sumele trimise acasă
de migranţi au injectat o nouă viaţă în economia Săteniului, furnizând banii pentru mâncare, facturi sau nutreţ, reamenajarea caselor sau educaţia copiilor.
Cea mai semnificativă investiţie a migrantului de succes era de regulă construcţia unei case sau reamenajarea totală a uneia mai vechi într-o reşedinţă modernă, lucru care a făcut din construcţii unul dintre cele mai vii sectoare din nu foarte glorioasa istorie economică a Săteniului. Câteva construcţii concepute într-un stil şi la dimensiuni impresionante pentru standardele locale sunt ridicate în fiecare an, aproape toate pentru migranţii care se întorc temporar sau definitiv. Numărul de case noi dintr-un sat indică nivelul migraţiei din zonă, fiindcă, din punctul de vedere al intenţiei şi comportamentului, construcţia de case este principala preocupare a migran
ţilor români, în măsură mai mare decât investiţiile în afaceri sau alte domenii ale consumului (Sandu, 2010). Noile case sunt marca migranţilor transnaţionali care posedă o viaţă socială dublă, acasă şi în străinătate (Schiller et al., 1995). Însă
spun, în general, ceva despre priorităţile tuturor localnicilor.
De ce nu şi-au investit migranţii din Săteni banii în produc
ţie (de pildă, o nouă afacere), ci în cărămidă şi mortar, nemaivorbind de costurile dotării şi întreţinerii unei case suficient de mari pentru câteva familii? Am fost martorul aceloraşi INTRODUCERE ÎN SĂTENI
37
alegeri economice aparent iraţionale în timpul cercetării pentru lucrarea mea de licenţă (Călin şi Umbreş, 2006). Acelaşi grad de înţelegere redus pare a fi guvernat şi distrugerea grajdurilor comunale din Săteni, pentru beneficii domestice insignifiante. De ce au casele o astfel de atracţie centripetă? Posedă
oare oamenii locului o reticenţă de a se aventura în pieţe nefamiliare sau organizaţii colective? Migraţia internaţională
şi fascinantele case ale Săteniului au devenit piatra de temelie a cercetării mele etnografice atunci când m-am alăturat celor care le-au construit. Felul cum s-au petrecut toate este o poveste despre încredere şi neîncredere.
De la haosul pri m e i întâ lniri la structu ra cercetării Cercetarea care stă la baza acestei cărţi s-a născut în imersiunea etnografică în societatea Săteni ului, o metodă pe parcursul căreia cercetătorul se insinuează cât de mult poate în populaţia locală şi relaţiile sociale ale acesteia. ,,Societate" e totuşi un concept problematic. Am putea urma sfatul lui Radcliffe
Browne de a ,,[ ... ] lua în considerare oricare loc de o dimensiune convenabilă", pentru a studia „reţeaua de relaţii care conectează locuitorii între ei şi cu cei din alte zone" (1940:5). Însă
realităţile pe care le putem numi „convenabile" şi „reţea de relaţii" în mod concret, la Săteni, se reduc la o chestiune metodologică, legată de interesele teoretice ale acestei cărţi. Cum poate prinde viteză un studiu etnografic al neîncrederii atunci când subiectul lui central pare dornic de a crea o barieră? Cu toate acestea, cercetarea mea nu a început ca „studiu al încrederii", temă mult mai proeminentă ca urmare a surprizelor întâmpinate în studiul etnografic.
Implicarea mea a început după 20 de ani de la demantelarea frenetică a grajdurilor şi n-ar fi trebuit să aibă nimic de-a face cu Săteniul, dacă n-aş fi avut de depăşit o dificultate chiar 38 NEÎNCREDEREA
de la primul pas. În 2008, după primul an de doctorat, am început o serie de explorări preliminare printre migranţii români din Atena, capitala Greciei. Am intrat în contact cu câţiva dintre aceştia, folosindu-mi conexiunile personale, pentru a crea o reţea de posibili informatori, cu scopul de a afla dacă
şi cum îşi folosesc antreprenorii români conexiunile sociale pentru a urca într-o structură de clasă străină, creând o nişă
de imigraţie sau o enclavă etnică (Evans, 1989; Jensen şi Portes, 1 992; Waldinger, 1994; Bretell şi Alstatt, 2007).
Cu toate acestea, explorările iniţiale au tins să îmi contrazică aşteptările cu privire la generozitatea faţă de propriul grup etnic a românilor, formă de altruism parohial (Bowels şi Gintis, 2004) care duce la o nişă etnică (Waldinger et al., 1 990; Kara et al., 2006), nişă care ar putea alimenta ulterior succesul antreprenorial. În loc de asta, am descoperit o neîncredere foarte ridicată faţă de restul imigranţilor şi evitarea locurilor în care se aflau alţi români dubioşi, ca cei fără ocupaţie sau interlopi. Unii dintre antreprenorii de relativ succes subiecţii potenţiali ai studiului meu - au menţionat faptul că pot face afaceri mai bune cu străinii, şi mai proaste cu românii, incluzând aici prietenii sau rudele.
Atunci când i-am întrebat despre forme de organizare sindicală, cu toţii au râs şi mi-au spus că românii de-abia aşteaptă
să le ia locurile de muncă conaţionalilor. Pentru a-şi întări spusele, mi-au explicat că, spre deosebire de „noi", albanezii din Atena îşi susţin consătenii cu mâncare şi cazare, până când aceştia îşi găsesc un loc de muncă decent. Despre această strategie mi s-a spus că previne scăderea nivelului salariului din cauza migranţilor disperaţi, deşi nu am putut testa veridicitatea afirmaţiei. Numai românii erau gata de a accepta orice fel de ofertă, singuri şi înfometaţi. Cu toţii trebuiseră să îşi rezolve problemele singuri, ,,fiecare pentru el", să „se descurce"
indiferent de circumstanţe.
