Povestea grajdurilor distruse reprezintă ceea ce antropologii numesc o vignetă etnografică*. Rândurile care urmează se vor distanţa de acest episod, oferind o schiţă a geografiei, istoriei, ecologiei, culturii materiale şi instituţiilor care formează Săteni ul ca loc şi ca societate. Capitolele ulterioare vor intra în detalii mai precise, dar în cele ce urmează voi descrie mai multe dintre premisele etnografiei Sătenilor, metodele de cercetare, precum şi deschiderile şi problemele pe care le creează un studiu naturalist al încrederii. Discuţia cu privire la întrepătrunderea dintre metodologie şi teorie va alcătui o hartă de parcurs a capitolelor care urmează.
Câmpia presărată cu dealuri din provincia istorică a Moldovei unde se află Săteniul e una dintre cele mai sărace regiuni
,ile Uniunii Europene.1 Arhivele încep să menţioneze satul la jumătatea secolului al XVI-iea. Distrus în repetate rânduri şi reconstruit după diferite războaie şi invazii tătare, până în secolul al XVIII-iea, Săteni era un sat de iobagi înaintea reformelor
* Vigneta etnografică sau antropologică este un fragment anecdotic folosit de cercetătorii din aceste discipline pentru a ilustra o realitate mai cuprinzătoare sau ca punct de pornire pentru o generalizare conformă cu realitatea din teren. (Notele cu asterisc aparţin traducătorului.) 1. Din considerente etice, am modificat toate numele şi am păstrat un vag intenţionat cu privire la toate detaliile care ar fi putut identifica satul sau oamenii din relatare.
INTRODUCERE ÎN SĂTENI
29
treptate care au avut loc în secolele al XVIII-lea, al XIX-lea şi la începutul secolului XX, reforme care i-au eliberat pe ţărani şi au redistribuit pământurile boierilor şi ale bisericii, cea mai mare parte a suprafeţei arabile până atunci.
Toţi locuitorii Săteniului sunt români din punct de vedere etnic, deşi multe familii au nume slave. Bătrânii păstrează în memorie migraţii din Bucovina aflată acum în Ucraina, dar istoria orală este destul de săracă. Sătenii se mândresc cu faptul că printre ei nu se află nici măcar un rom, făcând abstracţie de apariţia, neliniştitoare pentru localnici, a unor grupuri nomade în timpul verii, care vând vase şi covoare, colectează
fier vechi şi cumpără pene de gâscă. Aproape toţi locuitorii satului sunt ortodocşi, deşi există câteva familii neoprotestante.
Însumând aproape 1.000 de locuitori, Săteniul este cel mai mare şi mai bogat sat - şi sediul administrativ - al comunei cu acelaşi nume, comună care include alte patru sate. Săraci după
standardele europene şi româneşti, locuitorii Săteni ului se consideră relativ chivernisiţi fiindcă au, în medie, mai mult pământ agricol pe familie decât sătenii din localităţile învecinate.
O principală sursă de rivalitate pentru localnici este Cătuneniul, un sat mai nou aflat în vecinătate, populat de bucovineni aduşi în zonă la începutul secolului XX pentru a lucra pământul unei moşii boiereşti. Fiindcă nou-veniţii şi-au săpat bordeie în care să locuiască, localnicii din Săteni îi numesc dispreţuitor „bortari". Deşi iniţial au primit loturi de dimensiuni reduse, locuitorii Cătuneniului au reuşit, la generaţiile următoare, să agonisească turme mari de oi şi vite şi dependinţe din ce în ce mai vaste pentru acestea. Deşi între cele două sate există un anumit grad de rivalitate, ele au în comun şi numeroase relaţii de rudenie şi prietenie, iar această situa
ţie caracterizează şi legătura cu alte localităţi învecinate.
Săteniul este situat într-o vale prin care trece un râu leneş, în aval de Cătuneni şi de un lac de acumulare. Lacul este foarte preţuit de pescarii locali şi este dat în folosinţa acestora de 30
NEÎNCREDEREA
Figura 1.1 Harta României în Europa şi amplasarea aproximativă a Săteniului (adaptare după Wikipedia Commons)
locuitorii bogaţi ai zonei, despre care se ştie că sunt necruţători cu braconierii. Săteniul este legat de orăşelul Orăşeni printr-un drum de ţară asfaltat, care continuă, mai departe, către reşedinţa de judeţ, aflată la vreo opt ore de drum cu maşina de Bucureşti (aşa cum se vede în Figura I.r). Iemile sunt extrem de friguroase şi cu ninsori abundente, iar verile - fierbinţi şi secetoase, cu furtuni aducătoare de grindină cât oul de găscă.
În schimb, primăvara şi toamna e vreme plăcută, deşi umedă
şi impredictibilă.
Casele şi grădinile împrejmuite sunt înghesuite unele în altele de-a lungul drumurilor lungi, înguste şi neasfaltate, care se răsfiră din şoseaua de asfalt ce traversează satul. Săteni ul este aşezat în mijlocul unităţii administrative care îi poartă numele, înconjurat de câmpuri şi dealuri joase, cu INTRODUCERE ÎN SĂTENI
31
sol de cernoziom bogat în humus, potrivit pentru terenuri arabile şi păşuni. Primăria, biserica, şcoala, grădiniţa, dispensarul şi cele două cârciumi se află toate într-o rază de câteva sute de metri faţă de centru. Cimitirul se află la un capăt al satului, iar rămăşiţele cooperativei agricole de producţie, la celălalt.
Biserica ridicată din contribuţiile localnicilor în anii 1970
şi cimitirul sunt singurele locuri în care oamenii din Săteni se întâlnesc cu toţii şi participă la sărbătorile religioase. Peste an, prezenţa la biserică e destul de scăzută, susţinută mai ales de participarea bătrânelor din sat la slujbele de duminică, dar de Crăciun şi mai ales de Paşti ea creşte simţitor. Enoriaşii pornesc către cimitir în fiecare an, de Sâmbăta Morţilor sau de Moşii de Vară şi cei de lamă, pentru a-şi comemora străbunii la mormintele familiei şi pentru a primi binecuvântarea preotului pentru „cei adormiţi".
O gospodărie tipică include o familie nucleară, centrată
pe cuplu, şi copiii acestuia şi, uneori, şi unul din părinţii so
ţilor sau alte rude, iar câteva cupluri vârstnice şi văduve trăiesc singure. Descendenţa este cognatică, cu alte cuvinte familiile îşi iau în considerare atât legăturile pe linie patemă, cât şi pe cele pe linie maternă, incluzând şi înrudirile prin alianţă şi prin ritual. Prevalenţa căsătoriei în interiorul satului, mai ales la generaţiile vârstnice, a creat o reţea extinsă de legături de sânge şi de afinitate, iar la sfera locală a relaţiilor sociale se adaugă vecinii şi prietenii.
Cele mai multe familii deţin loturi de pământ în jurul Săteniului şi îşi câştigă existenţa din agricultură. Aproape toate gospodăriile cresc păsări, iar multe au porci, vaci, oi sau capre.
Habitatul include câmpii şi dealuri joase, păşuni şi teren arabil.
Pe acesta din urmă, locuitorii cultivă mai ales cereale, floarea-soarelui, soia şi nutreţ. Culturile sunt despărţite de pâlcuri rare de copaci şi mici livezi şi vii aparţinând fiecăruia. Firmele care colectează laptele, tranzacţiile ocazionale pentru vite şi cereale şi domeniul mai specializat al păstoritului fumizează
32
