Le sunt extrem de recunoscător lui Viorel Anăstăsoaie, Remus Anghel, Pascal Boyer, Ana Chiriţoiu, Livia Constantinescu, Florin Cristea, Răzvan Dumitru, Nick Enfield, Laura-Maria Ilie, Hugo Mercier, Helena Miton, Crăiţa Nanu, Vlad Niculescu, Dumitru Sandu, Dan Sperber, Nathan Sperber, Victoria Stoiciu şi Cătălina Tesar, pentru că au citit capitole din manuscris, în diferite stadii ale elaborării acestuia. Comentariile lor critice şi încurajările lor generoase au îmbunătăţit această carte în multe moduri. Multele greşeli care se găsesc în ea rămân însă în totalitate ale mele.
Le sunt recunoscător pentru totdeauna oamenilor din Săteni, pentru că m-au acceptat în viaţa lor, pentru că şi-au împărtăşit cele mai intime gânduri şi sentimente şi pentru că m-au învăţat lecţii pline de înţelepciune şi valoare despre condiţia umană. Unii dintre ei se vor recunoaşte în această carte şi vor şti cât de mult datorează cercetarea de faţă deschiderii şi bunătăţii lor. Nu pot decât să sper că m-am dovedit demn de încrederea lor.
În fine, această carte îi este dedicată lui Dan Sperber. M-am întâlnit cu ideile lui într-o perioadă a vieţii în care mă simţeam pierdut în propria 18
NEÎN CREDEREA
mea muncă - sau în antropologie, în general. Printre lucrurile minunate pe care le-am învăţat de la el, Dan mi-a oferit un mod de a pune întrebări mai bune şi de a regândi valoarea etnografiei. Spiritul, înţelepciunea şi căldura lui m-au propulsat mereu mai departe, de fiecare dată când drumul meu se dovedea anevoios. Trăind cu neîncrederea există numai şi numai fiindcă încrederea lui m-a făcut să mă încred în ideile mele într-atât încât să le aştern în scris.
Bucureşti, martie 2024
Prolog
Demolarea colectivului
„Mămăliga nu explodează", se spunea în perioada comunistă
despre apatia politică a românilor, folosind o metaforă ce trimitea la ţăranii oprimaţi şi înregimentaţi care alcătuiau cea mai mare parte a populaţiei ţării. Dar la începutul iernii lui 1989 mişcările de masă au răsturnat dictatura lui Nicolae Ceau
şescu şi o jumătate de secol de dominaţie comunistă asupra României. Schimbarea a avut un preţ mare, cu sute de morţi pe străzile Timişoarei şi ale Bucureştiului, culminând cu execuţia sinistră a dictatorului, împreună cu prea-urâta lui soţie. În frenezia revoluţionară a acelor zile, mii de oameni au devastat cultura materială a comunismului şi însemnele scandalosului cult al personalităţii detestatului conducător, distrugându-i palatele şi efigiile din toată ţara şi păşind, astfel, într-o nouă eră, a democraţiei şi a economiei de piaţă.
Departe de furia oraşelor, în România rurală revoluţia s-a răspândit ca rotocoalele stârnite de o piatră într-un lac, mai atenuată de distanţă, dar mai extinsă ca amploare. Răsturnarea comunismului a ajuns în cele din urmă şi în îndepărtatul sat Săteni1 din regiunea nord-estică a Moldovei româneşti. Dictatura făcuse unele dintre cele mai mari ravagii chiar în mediul rural, treptat şi relativ puţin cunoscut. Colectivizarea forţată
1 . Pseudonim al unei localităţi rurale a cărei identitate va rămâne anonimă pentru protejarea persoanelor menţionate în etnografie, ale căror nume vor fi de asemenea schimbate.
DEMOLAREA COLECTIVULUI
21
a anilor 1950 îi lăsase pe ţărani fără pământ şi distrusese aproape total agricultura pe persoană fizică. Sistemul politic a impus ulterior cooperativele agricole de producţie - cunoscutele CAP-uri -, forme de proprietate colectivă care aparţineau doar pe hârtie membrilor comunităţii, de fapt controlate de stat.
După revoluţie, sătenii au avut posibilitatea de a rămâne într-o formă de asociere colectivă, dar au decis să rupă această
asociere şi să reintre imediat în posesia a ceea ce era de fapt al lor. CAP-ul a fost „desfăcut" în câteva luni. După ce şi-au împărţit pământul, animalele şi mijloacele de producţie, la marginea satului au mai rămas două grajduri. Un număr de membri ai CAP-ului le-a primit în locul plăţii pentru mai multe zile de lucru în folosul colectivităţii. Deşi era vorba de construcţii nou-nouţe, cu fundaţie solidă, de beton, structuri din bârne, acoperiş de tablă şi ziduri de cărămidă, trista soartă pe care au avut-o a rămas în amintirea vie a sătenilor, chiar şi la două decenii după evenimente.
Într-o dimineaţă, vreo 20 de săteni au venit la grajduri cu târnăcoape şi lopeţi, mânaţi cu toţii de o singură idee. S-au apucat să marcheze cu cretă secţiuni de doi metri, prin interiorul clădirilor, pe care au început să le „felieze" metodic.
Fiecare familie a luat acasă, cu căruţa, cele câteva bârne de lemn, foi de tablă de acoperiş şi lespezi de beton dislocate din bucata care le revenea. A fost doar o chestiune de ore până
când două clădiri funcţionale au devenit una cu pământul, la fel cum s-a întâmplat şi în multe alte sate din România.
Ar fi mult prea uşor să explicăm distrugerea ca răzbunare -
una din multele - împotriva vechiului regim. Clădirile nu au fost arse, aşa cum te-ai putea aştepta atunci când e vorba de un act de furie colectivă. Şi nici nu era vorba de ignoranţă
economică, fiindcă sătenii ştiau foarte bine care era valoarea activelor pe care le creaseră cu sudoarea frunţii.
Dezmembrarea grajdurilor ridică o problemă fascinantă. De ce ai distruge, împreună cu alţii, o entitate viabilă economic?
22
NEÎNCREDEREA
De ce ai face bucăţi active ale căror părţi constitutive au o valoare infimă luate separat? Sau, la modul mai general, de ce au renunţat locuitorii Săteniului la perspectivele mai largi şi la economia de scară oferite de asocierea colectivă? De ce au revenit la agricultura de subzistenţă, la dimensiunile ineficiente ale gospodăriei individuale, lucru exprimat concret prin distrugerea unor grajduri moderne şi încropirea altora, mult mai mici şi nefuncţionale? Odată ce coerciţia socialismului a dispărut, de ce ai abandona maşinile-unelte şi îngrăşămintele, rotaţia la scară mare a culturilor, diviziunea muncii, acumularea de capital şi toate celelalte beneficii ale fermelor colective extinse? Ce anume explică abandonarea coordonată a cooperării şi reîntoarcerea la un mod de producţie agricolă
suboptim din punct de vedere economic şi tehnologic, bazat pe ferma individuală de familie?
Toate societăţile se bazează, într-un anumit grad, pe cooperare. Oamenii ar supravieţui cu greu fără sprijinul semenilor lor (Heinrich şi Heinrich, 2007). Şi totuşi, extensia şi intensitatea cooperării variază foarte mult de-a lungul timpului în diverse societăţi. Vânătorii-culegători colaborează în reţele extinse, dar limitate doar la indivizi care se cunosc unii cu alţii, în timp ce societăţile urbane modeme presupun interacţiunea cooperativă cu nenumăraţi necunoscuţi. Unele din relaţiile de întrajutorare durează o viaţă întreagă, în timp ce altele se rezumă la una sau câteva interacţiuni. Specia noastră
este fundamental cooperativă, dar caracterizată printr-o mare diversitate în privinţa numărului şi specificului partenerilor şi în privinţa intensităţii şi obiectului comportamentelor prosociale. Pentru că nu toate interacţiunile sociale sunt benefice.
Cooperarea fumizează beneficii individuale şi de grup, însă
actorii au de-a face şi cu omologii lor necooperanţi. Bunăvoinţa poate fi exploatată prin strategii frauduloase sau exploatatorii.
