NEÎNCREDEREA
Grigore peste braţ sau peste faţă, aşa cum ar face cineva cu un copil exasperant. Protestând faţă de grosolănie, primarul îi cere lui Gheorghe să se poarte civilizat, fiindcă altfel lucrurile ar putea ieşi rău. În ciuda tensiunii, conflictul include mai degrabă menţiuni metaforice ale violenţei, între care se intercalează promisiuni personale de evitare a conflictului, cât timp partea adversă păstrează o atitudine respectuoasă:
,,Dacă e de bătaie, o să ne batem, dar suntem oameni cu minte-n cap, ne înţelegem şi fără bătaie", spune primarul, în timp ce Gheorghe dă din cap aprobator.
Totul o ia razna însă când Grigore se ridică pe nesimţite în picioare, se duce în spatele lui Gheorghe şi îi pune acestuia un cuţit la gât. Drama se termină în câteva secunde. Înainte ca eu să mă pot aduna, alţi doi săteni, Răzvan şi Matei, de la mese diferite, aflate la celălalt capăt al încăperii, sar imediat.
Matei apucă lama cuţitului cu mâinile goale, în timp ce Răzvan se intercalează între Grigore şi Gheorghe. Tânărul din Cătuneni îl prinde pe agresor şi îi administrează cu sete o serie de lovituri cu piciorul şi cu pumnul, înainte de a fi el însuşi imobilizat. Între timp, Mitică îl prinde în braţe pe Gheorghe de la spate. În toată învălmăşeala, Grigore reuşeşte să se facă scăpat.
În timpul luptei, primarul s-a ţinut deoparte, dar, odată ce ea se termină, îşi ridică mâinile şi proclamă zgomotos că nu mai are ce căuta acolo, fiindcă - Uitaţi-vă, oameni buni! - aşa se poartă republicanii aici la ei. Pleacă, în ciuda chemărilor lui Gheorghe de a termina băutura şi discuţia.
Printr-o şansă, am fost în situaţia de a observa un eveniment inedit din Săteni, chiar din centrul lui. Însă observaţia este, într-un asemenea caz, atât o unealtă a antropologului, cât şi un obiect de studiu. S-ar putea să fie foarte adevărat că
actorii sociali îşi gestionează permanent propria prezentare (Goffman, 1959). Totuşi, unele sfere sociale sunt mai impregnate de aşteptări cu privire la aspectul performativ al sinelui.
J OCUL COMPLEX AL NEÎNCREDERII LA CÂRCIUMĂ
61
Atunci când bărbaţii1 interacţionează în taverne, mult din ceea ce este spus şi făcut depinde de conştientizarea faptului că
individul observă sau este observat. Această însuşire esenţială
conferă vieţii de tavernă un caracter pronunţat dramaturgie, iar etnograful cu studii universitare nu poate fi decât un observator sau un actor în plus în mulţimea etnografilor populari.
După încăierarea din cârciumă, Gheorghe şi acoliţii lui se pun să disece evenimentul timp de vreo două ore. Înainte ca eu să apuc să revin la poziţia de etnograf pentru a analiza ce s-a întâmplat, toată lumea s-a prins deja într-un studiu colectiv al motivaţiilor, intenţiilor şi comportamentelor. Au alternat analiza evenimentului cu presupuneri din spatele scenei despre actori şi poziţia lor socială. Au recapitulat cele mai mici detalii interesante şi au interpretat acţiunile şi motivele părţilor implicate. Retrospectiv, nu lupta fizică e cel mai interesant aspect al momentului. Şi pentru public, şi pentru actori, încăierarea revelează informaţii relevante despre angajamentul personal, despre procesul de creare şi gestionare a reputaţiilor referitoare la preferinţele sociale în cadrul alian
ţelor sau al conflictului, pe baza cunoştinţelor preexistente şi a inferenţei cauzale. Mai simplu spus, în cine ar trebui să avem încredere, acum, după luptă? Care parteneri sociali s-au dovedit demni de încredere şi care au devenit suspecţi sau inamici?
Cu naivitate, le propun, în chip de cauză primară a violen
ţei, consumul de alcool. Bărbaţii nu o neagă, dar o consideră
cauză secundară. De fapt, toată lumea a băut câte ceva, dar de 1. Conform tipicului vieţii de tavernă, acest capitol se referă numai la bărbaţi, fiindcă astfel de localuri nu sunt frecventate aproape deloc de femei. Foarte puţinele care făceau asta erau posesoare de roluri sociale atipice, ca de pildă o alcoolică declasată, cu reputaţie de prostituată, sau un cioban transgen, cunoscut pentru comportamentul masculin. Doar spre final am putut vedea tineri care îşi aduc iubitele pe terase, dar aceştia preferau de regulă să îşi aibă întâlnirile romantice în altă parte, la adăpost de bârfă şi ruşinarea publică.
62
NEÎN CREDEREA
ce cineva anume a declanşat tocmai această încăierare?1 Cei din jur mă fac să înţeleg cât de neatent am fost de-a lungul discuţiei la mişcările corporale deoarece urmăream ce se spune mai mult decât ce se face. Deşi eram aşezat la câţiva centimetri de Gheorghe, nu văzusem şi nici nu înţelesesem ce se întâmplase în cea mai mare parte a încleştării. Răzvan şi Matei descriu cu lux de amănunte, apoi reconstituie fizic modul cum agresorul s-a apropiat, nonşalant şi viclean ca o pisică. Totuşi, ceva legat de mâna lui dreaptă părea ciudat. Într-o fracţiune de secundă, Matei, care are undeva pe la r 30 de kilograme, a zvâcnit vreo cinci metri şi a apucat lama, înainte ca aceasta să atingă gâtul lui Gheorghe. Din colţul opus aflat la vreo ro metri, Răzvan, un tânăr cam de acelaşi gabarit, a fost al doilea care şi-a dat seama de potenţiala agresiune, sărind imediat ce a văzut cuţitul şi apucându-l pe agresor de braţ.
În timp ce eu mă concentram pe conversaţia importantă
la modul aluziv, actorii din fundal erau cu ochii pe detaliile relevante ale acţiunilor fiecăruia. Vigilenţa lui Răzvan era de aşteptat. Gheorghe era cel mai apropiat prieten al lui, aliat politic de bază, cumătru. Răzvan era permanent atent la ruda lui din Cătuneni şi îl proteja, atunci când vizitau Săteniul.
Mai mult, îşi făcea griji pentru faptul că însuşi prietenul lui putea deveni violent după câteva pahare şi căuta tot timpul simptomele violenţei posibile în orice schimburi de insulte, de oriunde ar fi venit acestea.
Răzvan mai avea un motiv să fie interesat de întâlnire.
Gheorghe era mâna dreaptă a lui Răzvan în sens politic şi, ca lider republican din Cătuneni, reuşise să câştige de partea lui un grup important de revoltaţi din rândurile partidului de guvernământ. Cineva îi şoptise lui Răzvan la ureche că primarul fie va încerca să-l câştige pe Gheorghe de partea lui, 1. Evoc aici insistenţa azande asupra agentivităţii umane, fără a nega faptele obiective, în explicarea vrăjitoriei (Evans-Pritchard, 1937).
