străină, folosită la plătirea datoriei externe. Localnicii din Săteni glumeau pe seama faptului că ţăranii se ghiftuiau datorită metodelor economice autosuficiente, în timp ce „maţele voastre ghiorăiau la Bucureşti" deoarece statul redusese şi
„raţionalizase" aprovizionarea cu carne, ouă sau brânză. Mulţi orăşeni şi-au reamintit brusc de rudele şi prietenii lor de la ţară, pentru a obţine accesul la produsele alimentare aflate la mare căutare precum carnea sau brânza.
Umorul negru cu care e descrisă această criză a socialismului târziu confirmă importanţa controlului deţinut asupra mijloacelor de producţie de hrană, coloană vertebrală a modului de viaţă rural. Pentru localnicii din Săteni şi pentru marea majoritate a ţăranilor români din a doua jumătate a secolului XX, supravieţuirea prin modul domestic de produc
ţie a însemnat rezistenţa opusă statului prin toate mijloacele posibile.
Supravieţuirea gospodăriei
îm potriva colectivism ului autoritar
Gospodăria ţărănească dornică de autarhie s-a confruntat cu o provocare istorică după al Doilea Război Mondial, când regimul socialist a declanşat colectivizarea forţată a agriculturii.
După confiscarea proprietăţilor mai mari de 50 de hectare, statul a început să distrugă sistematic independenţa ţăranilor, văzută ca impediment în calea dezvoltării socialismului. Cotele de producţie masive şi plătite mizerabil au fost folosite pentru aservirea economică brutală a localnicilor, prin integrarea în fermele colective. Unii ţărani din România s-au angajat în conflicte violente împotriva socialismului, dar strategia prevalentă
108 N EÎN CREDEREA
a fost rezistenţa ascunsă, cu folosirea „armelor celor slabi"
(Scott, 1976).
Dominaţi politic, ţăranii s-au refugiat în secret şi duplicitate, obţinând, astfel, şi câteva victorii. Bogdan Iancu şi Vintilă
Mihăilescu au descoperit două sate de munte cvasiidentice, din care numai unul fusese colectivizat.1 Se spune că ţăranii din satul nenorocos, colectivizat, îi duseseră pe oficialii din anii 1950 să vadă cele mai bune terenuri agricole, revelându-şi bogăţia. Ţăranii din celălalt sat le-au arătat aceloraşi oficiali petice de pământ de proastă calitate, pline de pietre şi tufişuri care făceau imposibilă agricultura mecanizată, şi deci fermele colective. Deşi cvasimitică, povestea descrie cum viclenia ţărănească, secretul şi disimularea i-au ajutat pe ţărani să-şi păstreze modul de viaţă împotriva statului represiv.
Oficialii statului şi colaboratorii locali au terminat colectivizarea rapid în Săteni, folosindu-se de promisiuni, amenin
ţări şi chiar violenţă. Însă strategiile de supravieţuire domestică
s-au păstrat. Cu toate că ţăranii şi-au pierdut cea mai mare parte a terenurilor, independenţa domestică a rămas principala aspiraţie a familiilor. De fapt, ideologia şi practicile politice ale socialismului au permis, neintenţionat, existenţa unei versiuni a modului domestic de producţie adaptată la noua situaţie.
Sătenii nu au uitat că pământul fusese al lor - de altfel, îl posedau încă, nominal, în cadrul cooperativelor, însă fără a avea nici un fel de putere asupra lui. Au păstrat în memorie şi le-au transmis copiilor informaţiile despre vechile hotare, şi nimeni nu s-a lăsat amăgit de ideea de administrare comună
a pământului colectivizat, după ce acesta a fost monopolizat de stat. Membrii CAP-ului primeau beneficii modeste, fiindcă
întregul sistem de asociaţii presupus voluntare era guvernat de la centru. Strategia naţională folosea munca ţăranului şi I. Comunicare personală.
CASELE ÎNCREDERII ŞI GARDURILE NEÎNCREDERII 109
pământurile acestuia pentru a alimenta industrializarea şi dezvoltarea urbană care fuseseră planificate.
Chiar dacă au deplâns dura exploatare economică şi politică la care îi supunea statul, localnicii din Săteni n-au rămas cu mâinile încrucişate. Localnicii nu mai aveau cum să producă recolte substanţiale, dar s-au adaptat prin concentrarea pe pământul din jurul casei şi resursele domestice. Ca membri la CAP, trebuiau să lucreze un anumit număr de zile pentru ferma colectivă, dar îşi utilizau restul pentru activităţile din gospodăria proprie. Unii au contractat pământ şi lucrări de la cooperativă pentru un venit suplimentar. Alţii s-au apucat de comerţul cu amănuntul. Date fiind beneficiile materiale mediocre ale CAP-ului 1, au găsit moduri creative de a-şi păstra gospodăriile personale pe linia de plutire. Munca domestică
intensă a optimizat capacităţile economice ale căminului, dar localnicii s-au concentrat şi pe resurse ecologice vitale cum ar fi pământul, maşinile-unelte sau cerealele controlate de stat.
Nevoile domestice au împins ţăranii către însuşirea ascunsă
a proprietăţii colective. Aceştia şi-au luat înapoi de la stat cât de mult au putut - şi cât le era necesar pentru gospodăria proprie. Unii dintre localnici au furat de la CAP recolte întregi, cu sacul sau căruţa. În raiduri mai aventuroase de noapte, alţii au mituit şi/sau au forţat paznicii să le însemne cele mai bune animale, să închidă ochii şi să le declare furate sau moarte a doua zi, timp în care acestea fuseseră deja vândute şi revândute la târguri din alte părţi. Până şi copiii îşi umpleau buzunarele şi încălţările cu grâu sau porumb luat de pe unde apucau, pe care îl aduceau acasă pentru păsările din gospodărie.
Nimeni nu punea sub semnul întrebării moralitatea unor astfel de practici, cât timp gospodăria depindea de accesul ilegal la astfel de resurse. Ceea ce ar putea fi considerat comportament 1 . În general, statele socialiste au folosit fermele colective şi cotele impuse forţat pentru a extrage „surplusul" de la ţărani (Verdery, 1985, Kideckel, 1993).
110 NEÎN CREDEREA
