fi putut foarte bine folosi de aparatul statului totalitar ca modalitate de a produce daune în mod indirect şi necostisitor.
Incongruenţa dintre instituţiile legale şi practicile spontane permitea oricui să „toarne" pe cineva autorităţilor, din invidie sau răzbunare, şi arareori din conştiinţă morală.
A doua arestare a lui Ioan a avut loc după ce nişte oficiali ai CAP-ului i-au cerut să-i vândă un porc unui inspector, pentru ca acesta să fie bine „omenit" în Săteni şi să plece mulţumit, ca să scrie un raport favorabil. Ioan a acceptat cu reticenţă şi a realizat un mic profit, dar cineva l-a turnat la miliţie. A fost acuzat de speculă. Ioan îl suspecta, pentru toată povestea, pe un vecin care asistase la tăierea porcului, fiindcă avusese cu acesta un conflict cu privire la nişte transporturi de cherestea dintr-un alt sat, montan, cu ceva vreme în urmă. Alţi suspecţi erau unii din şefii de la CAP, care apăruseră la un moment dat cu maşina la ţarcul lui de oi, cerându-i să contracteze un număr de animale la fermă, pe care le achiziţiona mult sub preţul pieţei. Ioan a refuzat, din mândrie şi ciudă, afirmându-şi independenţa faţă de potentaţii locali şi, posibil, provocând răzbunarea ulterioară a acestora.
Pentru a rezuma toată această poveste complexă, regimul comunist îşi dorea să controleze orientarea către propriile gospodării a familiilor de ţărani, dar politicile lui dezavantajau membrii CAP-ului (Verdery, 1983; Kideckel, 1993). Organizarea socialistă a agriculturii creştea productivitatea, dar bunăstarea ţăranilor nu a crescut proporţional, din cauza planificării spoliatoare şi a birocraţiei centralizate. La fel ca mulţi alţi ţărani din România, cei din Săteni încercau să exploateze resursele colective în diferite moduri, pentru folosul privat, mărginindu-se la propria familie şi partenerii de încredere pentru reţelele de cooperare. Sistemul nedrept crea tot timpul stimulente şi ocazii pentru delapidări şi interacţiuni pe piaţa neagră, dar sporea şi gradul de neîncredere, fiindcă oricine era un potenţial informator. Ascunzându-şi practicile ilegale, CASELE ÎNCREDERII ŞI GARDURILE NEÎNCREDERII 115
dar morale de autorităţi, ţăranii au devenit vulnerabili în faţa trădării. Oricine putea dezerta din rândurile unei conspiraţii tăcute, pentru a colabora cu statul exploatator, ,,dând cu subsemnatul" despre consăteni pentru a obţine favoruri de la cadrele partidului sau pentru o reglare de conturi.
Una dintre multele familii care produceau vin fără a raporta producţia, ca să scape de livrarea cotelor către stat, a fost descoperită. Bătrânul nu avea de gând să-şi împartă munca cu „răii satului", cu alte cuvinte localnicii cu ambiţii politice care conduceau CAP-ul. Atunci când o echipă a miliţiei a venit şi a dezgropat un butoi de vin de sub o căpiţă, familia a presupus că
cineva din vecinătate dăduse pontul despre ascunzişul perfect.
Comunismul, această falsă comunitate opresivă, sporea neîncrederea dintre vecinii care aveau acces la informaţii despre alţi vecini, iar oamenii se puteau turna anonim unii pe alţii la statul represiv pentru diferite vendete (Utekin, 2018).
Secretul şi practicile conspirative i-au ajutat pe ţărani să
supravieţuiască sub un regim autoritar, dar au transformat acelaşi stat într-o armă faţă de duşmanii reali sau imaginari.
Dar, deşi caracterul spoliator al acestuia şi colaboraţionismul oportunist au sporit neîncrederea faţă de unele interacţiuni sociale, teama şi bănuiala nu au apărut din senin. Sentimentul de vigilenţă constantă provine dinaintea epocii comuniste în Săteni, şi se întinde mult dincolo de aceasta. E asemănător cu neîncrederea mutuală găsită în Mexic, Grecia, India şi alte societăţi rurale în care oamenii se tem de invidia ascunsă a consătenilor lor (Foster, 1965).
A ţine răul afară din casă
Două din gafele mele sociale comise în Săteni se referă la graniţe. O dată m-am întors acasă după ce îmi lăsasem poarta din faţă deschisă şi am descoperit cârdul de gâşte al unei vecine 116 NEÎNCREDEREA
îndopându-se cu iarba mea proaspăt semănată. Mi s-a furnizat o scuză acceptabilă, şi în fond nu se întâmplase nimic cu adevărat rău. Dar, când i-am relatat povestea unei prietene, aceasta a condamnat „nesimţirea" vecinei şi a subliniat imediat şi bine-cunoscuta mea stângăcie. De ce nu eram niciodată atent şi nu închideam porţile curţilor sau uşa din faţă? Cum puteam lăsa poarta deschisă cu atâtea pericole în jur, ca să nu mai vorbim de faptul că îmi lăsam tot timpul lucrurile afară, în curte, chiar şi peste noapte? Chiar nu mi-era teamă de hoţi sau ruşine de bârfe? Ce credeam, că toată lumea e cumsecade, bună (precum era vorbitoarea, evident)?
Se spune că poţi judeca starea unei familii după starea gardului pe care îl are în jurul casei. O poartă ruptă, găurile sau şipcile putrede indică decăderea sau lipsa de motivaţie pentru a păstra integritatea îngrăditurii pentru a-ţi proteja bunurile.
Dimpotrivă, gardurile inexpugnabile transmit un semnal de status social, fiindcă protejează proprietatea cuiva atât fizic, cât şi simbolic. Stâlpii zdraveni, sârma ghimpată, lemnul tratat împotriva umezelii şi înălţimea suficient de mare pentru a nu permite nimănui să tragă cu ochiul în curte de pe uliţă, dimpreună cu aspectul îngrijit sau chiar ornamentat, sunt cu toate semnele unei gospodării prospere, care are grijă de propria siguranţă şi reputaţie.
Gardurile bune poate fac vecini buni, aşa cum scria poetul Robert Frost, şi cu siguranţă ţin vecinii răi la distanţă. Suspiciuni dintre cele mai variate se îndreaptă adesea către familiile învecinate. Cea mai hilară poveste pe care am auzit-o a fost cea despre o găurică făcută prin gard până în coteţul vecinului, pentru a fura ouă cu o lingură legată de un băţ. Unii îşi închipuiau că ceilalţi încearcă să le distrugă gospodăriile pur şi simplu din ciudă. O găleată de fântână spartă sau o scândură
crăpată sugerează răul făcut intenţionat, interpretare bazată
pe agentivitate. Cea exacerbată pe care am întâlnit-o deja în cârciumă. Câinii de pază şi, mai nou, iluminatul exterior îi CASELE ÎNCREDERI I ŞI GARDURI LE NEÎNCREDERI I 117
făceau pe membrii gospodăriilor să se simtă în siguranţă noaptea, dar hoţii încă mai făceau victime printre cei neatenţi sau mai vulnerabili, ca bătrânii singuri.1
Chiar şi formele extreme de apărare a sferei domestice sunt văzute ca necesare şi legitime. Unul dintre cei mai blânzi localnici pe care i-am cunoscut la Săteni făcuse închisoare pentru omucidere după ce îşi izbise cu amândouă picioarele în piept un vecin care voia să-i intre cu forţa în curte. Omul se ţinuse tare, împiedicându-şi duşmanul să-i invadeze gospodăria, iar asta fusese apreciat de toată lumea din sat, precum şi de judecător. În ochii acestora, nu era un ucigaş, ci o persoană virtuoasă (Fiske şi Rai, 20 r 5), care îşi protejează casa prin mijloace nefericite, dar de înţeles. Caracterul moral al întâmplării e întărit de faptul că actul de violenţă avusese loc chiar în poarta gospodăriei, la graniţa simbolică dintre securitatea domestică
şi pericolul public. Deşi rare, asemenea atacuri violente asupra gospodăriilor legitimează în plus vigilenţa constantă care încearcă să protejeze viaţa domestică de ameninţările externe.
Cu excepţia unor astfel de momente rare, dar persistente, protecţia nu este exercitată în mod predominant prin violenţă. A doua mea gafă culturală legată de graniţe a fost faptul de a fi curios şi de a nu ascunde asta. În vizitele mele acasă
