neglijent sau furt de la ferma colectivă însemna pentru oameni ceva cu totul diferit: ,,De unde munceşti, de acolo mănânci!"
A lua de la „colectiv" însemna a-ţi lua înapoi ceea ce era de drept al tău, din punctul de vedere al muncii şi proprietăţii.
Mai mult, însuşirea ilegală a resurselor fermei colective era justificată de scopul moral al bunăstării familiei, fiindcă „cine nu fură de la CAP fură de la gura copiilor săi". A fura de la CAP
nu era acelaşi lucru cu a fura de la ceilalţi localnici, din moment ce oamenii nu îşi reprezentau ferma ca pe un grup colectiv din Săteni, ci, în mod destul de rezonabil, ca pe o instituţie impusă de sus în jos care îşi controlează şi exploatează membrii de la „talpa ţării".
Dacă mulţi dintre ţărani vedeau statul drept un duşman comun, furtul generalizat de la fermă nu era o acţiune colectivă.
Mai bine zis, fiecare gospodărie avea propriile sale mijloace de a-şi apropria bunuri ilicite, bazate pe iniţiative individuale şi familiale, fără o coordonare socială extinsă. Toată lumea ştia ce se întâmplă, dar era mai preocupată de propriile treburi decât de furturile altora. Aşa cum spun cei mai mulţi nu numai despre socialism, ci şi despre prezent, ,,fiecare se descurcă aşa cum poate", ceea ce înseamnă că fiecare persoană trebuie să-şi găsească propriile soluţii creative, inclusiv ilegale, în lipsa unor opţiuni legitime funcţionale. În perioada colectivizării impuse, aproprierea resurselor CAP-ului reprezenta o opţiune necesară şi rezonabilă, pe care orice ţăran trebuia să o folosească faţă de străina entitate colectivă impusă de socialism.
Se poate argumenta faptul că strategiile ţărăneşti autarhice au supravieţuit tocmai fiindcă nu ameninţau socialismul ca ideologie sau ca sistem politic. E posibil chiar ca atomizarea să fi suplinit parţial lipsa de eficienţă a managementului centralizat, planificat (Rev, 1987). În lipsa unor fenomene explicite şi ample de organizare socială, furturile neînsemnate şi practicile ilicite generalizate au rămas neremarcate sau tolerate de autorităţi pe de o parte, pe de altă parte bine-cunoscute CASELE ÎNCREDERII ŞI GARDURILE NEÎNCREDERII 111
şi unanim acceptate de ţărani. Singurul lucru necesar pentru perpetuarea acestei conspiraţii perene a nesupunerii civile era ca fiecare să-şi vadă de treaba lui, să trăiască lăsând şi pe alţii să trăiască. În mod independent, dar în paralel, ţăranii şi-au văzut de treabă prin cotloanele ecologiei materiale şi sociale a CAP-ului, pentru a susţine şi reproduce modul de producţie familial care crea resurse economice proprii.
Deşi caracterizate prin atomizare politică, strategiile conspirative ale furtului din Săteni au creat oportunităţi pentru cooperarea benefică, mai ales în interiorul, dar şi în exteriorul gospodăriilor. La fel ca înainte (şi după) socialism, membrii familiei au acţionat ca un grup corporatist, definit de propriul domeniu domestic, protejându-şi gospodăria de răul extern şi investind în siguranţa pe termen lung oferită de autarhie.
Unele familii au ştiut să-şi folosească mai bine resursele domestice şi să profite mai eficient de pe urma CAP-urilor, angajându-se în mai multe afaceri şi aventuri care au venit la pachet cu beneficiile, dar şi riscurile cooperării. Regimul autoritar oferea nu numai posibilităţi de exploatare conspirativă, ci şi oportunităţi de colaboraţionism răzbunător.
Flexibilitate conspirativă
şi oportunism colaboraţion ist
Toată lumea trebuia să se descurce cu ceea ce putea extrage dintr-un ecosistem guvernat de un sistem autoritar centralizat, vulnerabil la mici furturi, şi totuşi nemilos cu cei care i se opuneau. Unii dintre localnici aveau mai mult noroc sau mai multă pricepere în a exploata noua ecologie materială şi socială.
Furtul e o muncă grea, fizic şi mental vorbind, iar un gospodar capabil se putea îmbogăţi devenind bandit-antreprenor. Aceleaşi calităţi care prevalează în competiţiile cârciumii puteau fi folosite pentru bunăstarea căminului, iar apetenţa pentru 112 NEÎNCREDEREA
risc şi stratageme necesară pentru furturile de succes era asociată cu afirmarea bărbăţiei (precum la păstorii cretani, Herzfeld, 1 985).
La sfârşitul anilor 1980, tatăl lui Mihai, Ioan, a contractat de la CAP un lot de fâneaţă. Din cele 20 de căpiţe obţinute la recoltare, tatăl şi fiul au dus acasă, noaptea în secret, jumătate din fân, iar apoi i-au chemat pe oficialii fermei pentru a raporta restul de zece. Acestea din urmă erau inegale ca mărime, cele mari având fânul mai înfoiat şi fiind de fapt mai uşoare decât celelalte, de fapt mai mult pentru ca funcţionarii de la CAP să aleagă căpiţele înşelător voluminoase lăsând cele mici şi dense drept cotă pentru contractori. Dacă oficialii aveau să întrebe, puteau spune că recoltaseră mai mult, dar cineva furase restul. Prea puţin interesaţi sau capabili de a sesiza ce se întâmplase, oficialii au plecat cu mai puţin de o treime din producţia reală. A fost doar unul din multele „fapte" ale lui Ioan, care printre altele braconase pe lacurile comunale, furase câteva căruţe de porumb de pe terenurile CAP-ului şi subtilizase diferite resurse din depozitele fermei mituind paznicii.
Familiile erau forţate să-şi aproprieze bunuri colective pentru a asigura resurse pentru propriile gospodării. Toate aceste stratageme scădeau veniturile CAP-ului, dar asigurau supravieţuirea ţăranilor. Unii, ca Ioan, erau capabili să muncească
şi să fure mai mult decât alţii, construind o mică afacere de familie care ţintea ceva mai sus de simpla supravieţuire. Sistemul politic interzicea sau reglementa cu mare stricteţe asocierile libere şi libera iniţiativă, din motive ideologice, legate de primatul statului şi al economiei planificate. Asta nu îi împiedica pe ţărani să se ocupe cu diferite forme de producţie sau comerţ pe piaţa neagră sau cea gri. Fânul furat hrănea oile familiei, generând lână, came, blană de miel pentru căciulile foarte apreciate în zonă şi lapte pentru brânză - toate, produse care puteau fi vândute contra bani-gheaţă sau schimbate prin troc. Acest antreprenoriat dincolo de limita legii era riscant.
CASELE ÎNCREDERII ŞI GARDURILE NEÎNCREDERII 113
Ioan a ajuns la închisoare de două ori, prima oară, atunci când a folosit acte false pentru a cumpăra pleavă de grâu pentru animale, de la o moară. Era veriga finală dintr-un lanţ de morari, poliţişti şi judecători care făceau bani frumoşi din exploatarea conurilor de umbră ale economiei socialiste. Toată
afacerea s-a destrămat doar atunci când o echipă de miliţie din Bucureşti a venit în investigaţie. Deşi fusese turnat de un partener şi bătut măr de miliţieni, Ioan nu şi-a trădat partenerii de afaceri. Unul dintre aceştia a reuşit să scape de ancheta coordonată de la Bucureşti şi a apărut la uşa lui Ioan, mulţumind familiei cu lacrimi în ochi. Apoi şi-a ajutat prietenul şi co-conspiratorul să angajeze un avocat şi să scape din închisoare mai repede.
Reţelele ilicite de acest fel ajunseseră la asemenea dimensiuni şi la o asemenea stabilitate datorită încrederii mutuale şi beneficiilor comune ale partenerilor. Trebuia să ştii în cine poţi avea încredere şi în cine nu, în interiorul şi împotriva instituţiilor punitive şi spoliatoare ale statului. Labirintul economiei planificate era conectat la pieţe negre paralele, deseori apărute spontan. Sătenii îşi apropriau resursele statului fie din interiorul, fie din exteriorul fermei colective. Rudele, prietenii, cunoştinţele şi clienţii punctuali trebuiau să colaboreze pentru scopuri pragmatice privind captura, distribuţia şi consumul bunurilor publice. Se ajutau reciproc şi obţineau beneficii mutuale cât timp colaborau împotriva regimului comunist. Dar, dacă relaţiile familiale şi cele de încredere erau mai ferite de infiltrare, interacţiunile cu actori externi comportau diferite grade de risc.
Ioan prospera pe seama înţelegerilor făcute cu oficialii fermei, miliţienii şi alţi antreprenori informali, dar îşi făcuse şi duşmani, eventual foşti parteneri nemulţumiţi, dispuşi la înşelăciune şi spoliere. Oricât de legitime social erau comportamentele lui, legea era o ameninţare constantă pentru cei care o încălcau - adică aproape oricine. Mai mult, un terţ s-ar 114 NEÎN CREDEREA
