Nu obiectele acţionează asupra persoanelor pentru a le transforma într-o familie. Cu toate acestea, mediul material mediază diferitele relaţii dintre membrii acesteia. Aşa cum spune Fortes (în Goody, 1962: 8-9), ,,domeniul domestic este sistemul de relaţii sociale prin care nucleul reproductiv este integrat în mediu şi în structura de ansamblu a societăţii".
În timp ce „grupul domestic este, în esenţă, o entitate care locuieşte în cămin şi are grijă de acesta, organizată pentru a asigura resursele materiale şi culturale necesare pentru creşterea şi supravieţuirea membrilor lui". Relaţia fundamentală
dintre membrii familiei este împărţirea comunală a resurselor (Fiske, 1992), în care membrii acesteia îşi coordonează comportamentele în conformitate cu relaţiile de coproprietate şi responsabilitate comună asupra gospodăriei. Devălmăşia familială devine însă dificilă atunci când interesele individuale nu mai sunt aliniate.
Pe când avea puţin peste 20 de ani, Mihai trăia încă acasă
la părinţii lui, în centrul Săteniului, după ce se căsătorise cu Gabi, care tocmai născuse un băiat. În aceeaşi familie trăiau aşadar trei generaţii, dar, după câţiva ani, relaţiile dintre Mihai şi tatăl lui, Ioan, s-au deteriorat. După câteva certuri, picătura care a umplut paharul a fost faptul că Ioan a vândut nişte scânduri pe care Mihai le adunase pentru un gard şi apoi a băut banii. Furios, fiul s-a mutat de unul singur, într-un saivan de oi aflat în fundul curţii. Cu câţiva ani înainte, cumpărase o fostă clădire a CAP-ului şi terenul înconjurător, pentru a extinde afacerea familiei. După ceartă, Mihai s-a apucat să
construiască un adăpost improvizat pe lotul lui personal, iar apoi şi-a dus soţia şi copilul „la deal", unde pot fi găsiţi şi astăzi.
Diviziunea socială şi materială a familiilor rămâne o afacere publică, înregistrată în mintea cunoscuţilor, şi un eveniment proeminent în viaţa actorilor.
Azi, resentimentele lui Mihai se învârt în jurul acelui metru cub de cherestea de brad pe care îl pusese deoparte ca să repare 130 NEÎNCREDEREA
un gard dărăpănat. Le-a spus tuturor planurile sale, în special tatălui său, date fiind câteva experienţe neplăcute din trecut.
Scândurile proveneau din afacerile cu lemn în care tatăl şi fiul erau parteneri egali, cu investiţii şi eforturi asemănătoare.
Amândoi îşi foloseau stocurile şi banii pentru afaceri încheiate separat, dar lucrau împreună, pentru interesele comune. Ioan ar fi putut folosi legitim lemnul pentru alte scopuri, atâta timp cât acestea se aliniau cu obiectivul pe termen lung al bunăstării comune. ,,Ce, era gardul meu? Nu, era al nostru!" a strigat Mihai atunci când i-a explicat tatălui ce daună făcuse cu bunurile adunate. Toată familia ar fi avut de câştigat dintr-o reparaţie în gospodărie, dar numai bătrânul şi prietenii lui de pahar s-au bucurat de băuturi şi ţigări.
Încărunţit acum, Mihai explică molcom de ce nu avea de ales şi trebuia să părăsească gospodăria. Principiile lui se leagă
de reprezentarea mai largă a comportamentelor familiale din Săteni. Scândurile urmau să contribuie la „binele casei". Expresia se referă la învelişul material pe care îl constituie gospodăria, ca metaforă pentru un concept mai larg al binelui familiei. Oamenii trebuie să „ţină cu casa", să-şi alinieze interesele cu membrii acesteia şi să fie solidari împotriva persoanelor din afară. Interacţiunile sociale din familie implică responsabilităţi comune şi contribuţia tuturor membrilor pentru păstrarea în bună stare a gospodăriei şi a curţii, şlefuind reputaţia de grup competent, susţinut de solidaritate altruistă
şi relaţii de cooperare solide. Nu toţi indivizii ating pe deplin acest ideal, dar pentru ca cineva să fie descris admirativ ca fiind ;,om de casă" trebuie să pună interesele familiei deasupra altor preocupări personale.
O ironie simbolică e faptul că cearta s-a iscat de la un gard, adică obiectul care separă sfera încrederii de cea a neîncrederii exterioare. Vânzând lemnul de gard, Ioan nu numai că a făcut rău casei, dar a depăşit şi graniţa morală dintre familie şi lumea din afară. Membrii unei familii ar trebui să fie, în primul rând, CASELE ÎNCREDERII ŞI GARDURILE NEÎNCREDERII 131
uniţi împotriva intereselor divergente sau opuse ale altor entităţi. Exteriorul gospodăriei ascunde ameninţări, dar interiorul e un spaţiu al încrederii genuine şi al cooperării axiomatice.
Graniţa dintre ele trebuie apărată, pentru supravieţuirea familiei.
Recunoscându-şi implicit greşeala, Ioan i-a făcut mai multe vizite lui Mihai, în noua locuinţă improvizată, pentru a încerca să-l convingă să se întoarcă. Argumentele lui invocau în primul rând reprezentări ale ecologiei materiale: ,,Gândeşte-te la tot ce laşi acasă, de ce să trăieşti la capătul satului?
N-ai ce căuta aici". Cuvintele lui Ioan încercau să repare rela
ţia socială, cu argumentul că toată lumea ar fi fost mai bogată
şi mai puternică dacă ar fi rămas o singură familie, locuind într-o singură gospodărie. E drept, pierderea materială ar fi putut fi uşor depăşită, dar evenimentul era însă doar ultimul dintre multele conflicte similare, sau chiar mai rele, care sugerau o slăbire a angajamentului lui Ioan faţă de bunăstarea pe termen lung a familiei. Fiul nu mai avea încredere în tată
şi i se părea că acesta va continua să abuzeze de resurse, refuzându-i lui Mihai participarea la deciziile colective.
Dacă resentimentele punctuale au catalizat ciocnirea dintre tată şi fiu, ciclul de schimbări domestice a creat condiţiile structurale ale conflictului. Atunci când Mihai s-a confruntat cu el, Ioan i-a răspuns: ,,Da' ce, era lemnul tău? Ce-ai făcut tu în viaţă al tău? Uită-te puţin în jur, tot am făcut cu mânuţele mele. Să taci până când o să faci şi tu ce am făcut eu". Pentru Ioan, era casa lui, în care îl crescuse pe Mihai, într-un mediu prosper. Bătrânul se vedea în continuare cap al unei familii, cu autoritate superioară (Fiske, 1992) fiului său, desemnat moştenitor al unei gospodării bogate. Cu toate acestea, trecerea timpului a adus maturizarea economică a fiului, iar contribuţia lui financiară la gospodărie ajunsese să o egaleze sau chiar să o depăşească pe cea a tatălui său. Costurile pe care le producea relaţia asimetrică cu Ioan din cadrul casei l-au făcut 132 NEÎN CREDEREA
pe Mihai să declanşeze fisiunea familială, la fel cum mulţi alţi localnici ai Săteniului îşi separă drumurile, amiabil sau nu, de ale părinţilor sau altor membri ai familiei.
Mihai respecta realizările din trecut ale tatălui, dar acesta îmbătrânea şi începuse să aibă comportamente distructive, care afectau gospodăria, nesocotind scopurile familiei şi interesele personale ale celorlalţi membri. Mihai ajunsese egalul tatălui său, dacă nu chiar mai mult de atât, nu numai prin statutul de soţ, om care câştigă bani şi tată, ci şi prin severitatea cu care îşi refuza propria gratificare pentru binele familiei, pe care Ioan îl nesocotise. Pentru a agrava lucrurile, bătrânul îşi vorbea de rău fiul prin cârciumi, pălăvrăgind cu oameni din afara familiei. Fiul nu avea cum să îşi înlocuiască tatăl în rolul de cap al întregii familii, iar Ioan nu era dispus să renunţe la autoritatea patriarhală. Din pietate filială, Mihai evitase să amplifice conflictul, dar nici nu putea lăsa mereu de la el. A decis să le arate tatălui său şi celorlalţi din ce aluat e făcut.
În timp ce Ioan alesese plăcerea personală instantanee în detrimentul beneficiilor colective pentru familie, fiul lui a făcut exact contrariul, alegând să joace pe termen lung jocul mutualităţii, într-o altă configuraţie socială. La ani după ce părăsise casa părintească, Mihai şi-a găsit o slujbă lucrativă la Atena. Prima lui investiţie majoră în noua lui gospodărie a fost un gard de sârmă ghimpată, cu stâlpi de beton, în jurul grădinii de dimensiuni mari, care a costat cât o casă mică.
Doi ani de economii s-au transformat într-o împrejmuire de 800 de metri liniari, care să protejeze locul pe care urma să
fie înălţată casa şi curtea, de furt şi vandalism. Acum, investiţia pare excesivă, iar Mihai reflectează amar la grămada de bani cheltuiţi în timp ce casa a rămas neterminată. Atunci însă alegerea lui se explica parţial printr-o ceartă cu un vecin, dar am putea vedea în ea şi un gest simbolic faţă de tatăl lui.
