Gardul de lemn băut de Ioan şi cel de beton şi sârmă ghimpată ridicat de Mihai din sudoarea frunţii sunt elemente CASELE ÎNCREDERII ŞI GARDURILE NEÎNCREDERII 133
fundamentale în definirea integrităţii gospodăriei. E vorba de frontiere materiale şi sociale care delimitează exteriorul. Noua familie şi-a marcat teritoriul în ecologia socială şi materială
a Săteni ului, pentru a începe să construiască bunuri şi relaţii sociale în interior.
În mod ideal, familia oferă un joc cu sumă pozitivă, în care membrii ei sunt capabili să-şi realizeze interesele mai bine, într-un cadru cooperativ. Mihai era mai norocos decât alţi localnici, fiindcă avea, cel puţin, suficiente resurse ca s-o ia singur de la capăt. Pământul, proprietăţile, banii, oportunităţile de lucru calificat şi potenţialele afaceri îi ofereau infrastructura pentru o gospodărie independentă. Dar independenţa aleasă
de Mihai nu era un drum pur egoist, ci o reacţie la oportunismul egoist al tatălui, care împingea spre restructurarea angajamentelor pe termen lung. Mihai s-a despărţit de familia originară asumându-şi responsabilităţile şi controlul unui alt grup domestic. În timp ce tatăl lui investea în propria reputaţie publică printre consăteni, fiul a făcut un efort costisitor de a crea o altă familie. Şi-a dobândit statutul de cap de familie independent creând o sferă materială pentru un grup diferit de persoane, chiar dacă disjuns din familia de origine.
Viaţa lui Mihai era profund interdependentă cu a altora, dincolo de părinţii lui. Trecând peste afrontul personal, Mihai îşi iubea foarte mult soţia şi fiul şi voia să le asigure un cadru material familial armonios şi prosper. Dacă Ioan era priceput la bani, dar neglijent faţă de propria familie, Mihai îşi dorea să fie mai bun de atât. Mihai a luat importanta decizie de viaţă
după ce s-a consultat cu soţia lui, Gabi, iar decizia a fost acceptată cu tristeţe, ca rezonabilă, de mama lui, Tereza. Rolul avut ulterior de Gabi arată mai clar modul cum familiile se despart.
În conflictul intrafamilial, ea a fost de partea soţului, împotriva socrului, preferând o gospodărie mai mică, dar unită. Deşi ştia destul de bine ce greutăţi o aşteaptă, şi-a urmat bărbatul, a fost 134 NEÎNCREDEREA
de acord cu modul cum vedea acesta lucrurile şi s-a coordonat cu el în funcţie de obiectivele lui şi cele comune.
În ziua de azi, Mihai şi Gabi spun adesea „noi am gândit aşa" sau „am făcut asta", sau „nu mai aveam cum să stăm acolo", folosind un pronume la persoana întâi plural pentru a reflecta intenţionalitatea comună (Tuomela, 2016) a familiei pe cale de a se naşte. Un alt element crucial al deciziei lui Mihai şi Gabi de a-şi forma o familie/gospodărie separată a fost fiul lor de vârstă fragedă. Interesele şi identităţile lor s-au aliniat în crearea unui mediu sigur şi propice pentru producţia şi reproducerea socială a membrilor, pe care Ioan le ameninţa din mândrie şi neglijenţă.
Însoţind privatizarea concretă a mijloacelor de producţie, reprezentările mentale au încurajat secesiunea familiei. Înainte de a se muta de tot din casa părinţilor, Mihai s-a apucat să facă afaceri de unul singur şi să-şi depoziteze bunurile separat de Ioan. Soţia lui gestiona banii separat, deşi contribuiau cu generozitate în continuare la cheltuielile comune, de altfel bine administrate de Tereza. Atunci când Mihai şi Gabi au pus deoparte faţă de restul familiei o parte a bunurilor şi veniturilor, au plantat seminţele economice ale diviziunii familiale. Mihai a făcut un pas simbolic mai departe ducându-se să doarmă singur într-un staul de oi amărât, şi nu sub acelaşi acoperiş cu tatăl lui. Însă soţia şi fiul lui aveau nevoie de un cămin sigur şi călduros. Mutarea într-o nouă unitate domestică a evidenţiat finalul activităţilor comune, tăind cu totul nodul deja slab care îi mai lega. Casa lui Ioan şi a Terezei nu mai era „acasă" pentru Mihai şi Gabi.
L-am întrebat pe Mihai dacă, după plecarea lui „pe deal", Ioan mai făcea parte din „familia" lui. A ezitat puţin, încercând să înţeleagă ce voiam să spun. Bineînţeles, nimic n-ar fi putut şterge legătura dintre tată şi fiu, aşa că mi-a spus că „e familie". ,,Dar", a adăugat, ,,nu mai trăim ca o familie, eu aveam familia mea, el pe a lui". În diferitele configuraţii familiale, CASELE ÎNCREDERII ŞI GARDURILE NEÎNCREDERII 135
Ioan rămânea tatăl, şi Mihai fiul. Datele procreaţiei şi ale căsniciei erau neschimbate, dar interacţiunile sociale şi infrastructura lor ecologică deveniseră sfere separate. Schimbarea de structură familială a reieşit din realinierea angajamentelor de cooperare, provocată de alegerile lui Ioan. După separare, fiecare bărbat îşi avea propria familie de care trebuia să aibă grijă, înainte de a se ocupa de nevoile celor din afara ei, oricât de apropiaţi ar fi fost, chiar tată şi fiu.
Schimbările nu au anulat, ci au reconfigurat obligaţiile morale. Familiile lui Ioan şi Mihai au continuat să interacţioneze, cu nepotul locuind la bunici în perioadele în care părinţii se aflau în străinătate, la lucru. Atunci când tatăl lui a murit, Mihai a fost distrus că nu se poate întoarce din Grecia, fiindcă era bolnav şi nu avea acte. Relaţiile dintre cele două
familii erau printre cele mai importante legături sociale pentru membrii lor. Chiar dacă sunt grupuri sociale unite de împărţirea resurselor şi beneficiilor şi de reciprocitate generalizată, familiile nu sunt monade sociale, la fel cum gospodăriile sunt unitare şi protejate, dar nu despărţite cu totul de lumea înconjurătoare. Dimpotrivă, au, de fapt, deschideri materiale şi treceri simbolice faţă de exterior.
O societate de gospodării
Pragul casei ocupă un loc fascinant în folclorul românesc.
Multe din ritualurile domestice îl includ, de la spargerea unui vas atunci când un membru al familiei decedat este scos din casă în drumul către cimitir la superstiţia că a sta pe prag aduce ghinion. De exemplu, o fată care face asta riscă să nu se mărite sau să facă copii cu malformaţii. Permeabil, pragul separă
lumea caldă, plină de încredere a familiei, şi pericolele cunoscute sau nu ale mediului extern, evocând o zonă liminală în care interiorul şi exteriorul intră în contact direct, deşi rămân 136 NEÎNCREDEREA
separate simbolic. De ce este această graniţă atât de semnificativă pentru localnicii din Săteni?
Etnografia vieţii domestice a Săteniului evocă două reprezentări îndelung disputate ale societăţilor ţărăneşti. ,,Abordarea binelui limitat" (Foster, 1965) propune o viziune culturală
în care viaţa e un joc cu sumă nulă, în care resursele sunt bunuri rivale (dacă cineva are mai mult, automat cineva are mai puţin).
