în prezent, cu diferite ocazii, legătura genealogică de veri cu FACEREA ŞI DESFACEREA NEAMURILOR 143
urmaşii rudelor Elisavetei, incluzând şi cele două neconvenabile surori. Afirmaţiile nu au sens dată fiind recunoaşterea bilaterală (prin bărbaţi şi prin femei) a relaţiilor de neam din România, dar unul dintre ei insistă ca numai cei care au numele de familie moştenit de la tată, pe care Costică nu îl împărtă
şea, sunt cu adevărat rude. Cu toate acestea, numele lui Costică de familie este şi cel al străunchiului pe care el voise să-l înece şi de care bunicul lor nu mai voia să audă, deşi erau fraţi. Mai mult, numele e şi al multor altora, pe care Gheorghe şi Titi nu-i consideră rude, în ciuda diferitelor conexiuni genealogice. Cum se explică astfel de aranjamente aparent lipsite de reguli şi logică?
Egalitatea neamurilor şi căsătoriile ech itabile Toate aceste conflicte, paradoxuri şi omisiuni au o temă comună: pământul. Edmund Leach (1961) spune că rudenia este un mod de exprimare a relaţiilor de -----proprietate. Drepturile asupra pământului, gospodăriei sau altor mijloace de produc
ţie decurg, istoric, din principiile rudeniei şi ale organizării sociale bazate pe familie. Având în vedere ceea ce poate fi cules din istorie, ,,cherchez la terre"1 este cel mai important principiu de înţelegere a tiparelor de fuziune şi fisiune familială din Săteni înaintea colectivizării.
În ciclul de dezvoltare a grupurilor domestice (Goody, 1962), un localnic din Săteni îşi începe viaţa născându-se şi crescând într-o gospodărie, ca membru al unei familii, grup corporatist cu proprietate comună asupra unor bunuri, care utilizează în comun patrimoniul familial al proprietăţii. Părinţii corezidenţi şi copiii au drepturi şi obligaţii raportate la modul domestic de producţie şi consum, deşi cu diferenţe în funcţie de r. Sunt dator cu această metaforă, desigur, acelui „cherchez la vache"
în populaţia nuer (Evans-Prichard).
144 NEÎNCREDEREA
generaţie şi vârstă. Părinţii guvernează în gospodărie până
când copiii cresc suficient încât să aibă un cuvânt de spus în afacerile familiei, iar rudele mai vârstnice au întâietate asupra celor mai tinere. Însă toţi descendenţii primesc drepturi la succesiune consfinţite de tradiţie şi lege atunci când îşi confirmă statutul de adulţi prin căsătorie. Ei se desprind de „casa părintească" pentru a-şi crea propriile familii.
Dintotdeauna, atât cât îşi pot aminti localnicii, obiceiurile şi legile referitoare la succesiune stipulează o repartiţie echitabilă. Indiferent de sex sau vârstă, copiii primesc o parte din proprietatea părinţilor odată cu căsătoria. Viitorii soţi dobândesc astfel resurse conjugale pentru a-şi crea propria gospodărie, ca unitate agriculturală de producţie necesară pentru inaugurarea şi susţinerea materială a propriului grup domestic, în vederea reproducerii sociale ulterioare. Toţi descenden
ţii care pleacă din gospodărie la căsătorie primesc teren arabil, locuri de casă şi unelte, transferate de părinţi în timpul vieţii.
Excepţie fac doar cei care rămân în aceeaşi casă cu părinţii până la moarte, de obicei cel mai mic copil, care moşteneşte gospodăria parentală împreună cu loturi de pământ suplimentare. Toţi membrii familiei consideră că acest tip de moştenire preferenţială este o recompensă justă pentru efortul depus pentru a-şi îngriji părinţii la bătrâneţe şi a organiza înmormântarea şi comemorările într-o măsură mai mare decât ceilalţi urmaşi. Cu toate acestea, toţi descendenţii au obligaţia de a se comporta respectuos şi cu generozitate cu părinţii, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte. Aşteptările decurg natural, din pietatea filială, dar reprezintă şi obligaţii morale datorate faptului că au fost împroprietăriţi de părinţi încă din timpul vieţii.
Echitatea guvernează distribuţia între descendenţi a proprietăţii, dar trebuie să se manifeste şi într-o altă accepţiune.
La căsătorie, fiecare soţ trebuie dotat cu pământ şi alte bunuri care să corespundă contribuţiei familiei celuilalt mire sau FACEREA ŞI DES FACEREA NEAMURILOR 145
mireasă, păstrând însă destul şi pentru descendenţii în acel moment necăsătoriţi. Găsirea unui partener de viaţă potrivit implică deci un echilibru între imperativele intra- şi inter-familiale, în vederea unui aranjament mutual satisfăcător pentru toţi cei implicaţi.
Înaintea colectivizării din anii 1950, căsătoriile erau hotărâte la nivelul familiei. Deşi tinerii îşi puteau exprima propriile dorinţe şi puteau să-şi determine părinţii la o alegere sau alta, decizia finală aparţinea acestora cu consultarea rudelor foarte apropiate, mai ales cele cu experienţă de viaţă.
După explorările iniţiale, care constau în discuţiile dintre femeile bătrâne cu privire la interese şi, posibil, interacţiuni fugare la hora satului, procedurile formale demarau atunci când potenţialul mire, tatăl lui, fratele mai mare, unchiul şi/sau naşul vizitau gospodăria tinerei pentru a negocia termenii căsătoriei.
Vârstnicii îşi petreceau numeroase ore la masă sau la un pahar, încercând să facă partea opusă să ofere ceva mai mult viitorului cuplu. Argumentele se refereau la raportul dintre averile părinţilor, la numărul de copii care urmau să se căsătorească ulterior şi la nevoile viitoarei gospodării. Dacă se ajungea la o „înţelegere", cele două familii începeau pregătirile de căsătorie, uneori chiar împotriva dorinţelor private ale potenţialei mirese sau ale potenţialului mire. Părinţii care urmăreau maximizarea proprietăţii îşi puteau obliga copiii la o căsătorie fără dragoste, ameninţându-i cu dezmoştenirea, care ar fi atras distrugerea eligibilităţii maritale. Copiii ezitanţi erau înclinaţi să accepte deciziile parentale, fiindcă orice căsătorie oferea mai multă capacitate de reproducere socială decât nici una.
Ţinând cont de avere, părinţii luau în considerare mai degrabă interesele pe termen lung ale copiilor, decât pulsiunile erotice de moment. Însă negocierile includeau şi un alt imperativ. Vârstnicii se temeau de o căsătorie dezavantajoasă, 146 NEÎNCREDEREA
în care ei ar fi oferit mai mult decât cealaltă parte, oricare ar fi fost motivele acesteia - rea-voinţă sau simpla incapacitate de a oferi. A dota prea mult un copil epuiza resursele familiale necesare pentru căsătoria fraţilor şi surorilor acestuia şi pentru întreţinerea părinţilor la bătrâneţe. Principiul general avut în vedere era contribuţia echitabilă a celor două familii din care proveneau mirii.
Printre criteriile de căsătorie, cel mai important era pământul. Localnicii îşi amintesc că „bogaţii se luau cu bogaţii, săracii cu săracii", o formă de homogamie maritală bazată pe avere. Dar, în timp ce dotarea echivalentă cu pământ era cea mai importantă, la un aranjament mutual satisfăcător puteau contribui şi alţi factori. Reputaţia viitorilor miri şi a familiilor lor influenţa alegerile matrimoniale dincolo de egalitatea strictă. Viciile sau rudele rău-famate scădeau valoarea socială
a potenţialilor miri, la fel cum părinţii, bunicii sau unchii respectaţi pentru competenţa domestică sporeau şansele de căsătorie într-o familie cu reputaţie bună.
Şi băieţii, şi fetele îşi primeau ce li se cuvenea, dar echilibrul marital era guvernat de unele diferenţe de gen. Unii părinţi bogaţi puteau fi de acord cu o viitoare noră mai săracă, dar devotată, mai ales dacă era frumoasă, sănătoasă şi avea o personalitate plăcută. În cazuri mai rare, băieţii săraci, dar foarte muncitori se puteau căsători cu cineva cu o poziţie socială mai bună, de obicei acceptând să se mute în satul fetei şi/sau în casa părintească a acesteia, retrogradare socială minoră, dar vizibilă. Era unanim acceptat că perspectivele de căsătorie ale fetelor depindeau cel mai tare de dimensiunile zestrei.
Teama de sarcină în afara căsătoriei sau de statutul de fată
bătrână îi făcea pe părinţi nerăbdători să-şi mărite fetele, deci erau dispuşi să le ofere un pic mai mult decât fiilor. Până la urmă, ,,băieţii se căsătoresc de unii singuri", spunea un proverb cu conotaţii ameninţătoare, care îşi va confirma în cele ce urmează sensul oribil.
FACEREA ŞI DESFACEREA NEAMURILOR 147
