faţă de societate. Dimpotrivă, ea oferă căile de intrare în lume ca actor competent, capabil de relaţii mutuale cu partenerii sociali. Oamenii ies din casă întăriţi de încrederea familiei şi bazându-se pe resursele corporatiste ale sferei domestice.
Un alt sens, mai profund, în care gospodăriile sunt în mod necesar incomplete este reproducerea socială. O familie poate produce, intern, multe din cele necesare subzistenţei, cu excepţia posibilităţii de reproducere biologică a copiilor născuţi în ea. Trebuie să te căsătoreşti cu cineva din afara familiei pentru a produce actul reproducerii, atât la nivel individual, cât şi domestic. Căsătoria este o legătură fundamentală între familii, în aceeaşi măsură cu legăturile de sânge sau rituale, care conectează indivizi din gospodării diferite.
În mod fascinant, pragurile fizice denotă şi rudenia. Atunci când nu se mai vizitează, neamurile „nu-şi mai calcă pragul".
Absenţa vizibilă a interacţiunii domestice semnalizează actorilor şi observatorilor sfârşitul angajamentului moral reciproc al unor persoane înrudite sub o formă sau alta. La fel ca populaţia korowai din Papua, cu ale ei locuinţe pro-, dar şi anti-sociale din copaci (Stasch, 2009), localnicii din Săteni folosesc indicii materiale şi simboluri ale gospodăriei, pentru a-şi descrie alegerile şi căile prin care oamenii se dovedesc de încredere, sunt acceptaţi sau chiar bine primiţi în viaţa familială - sau, dimpotrivă, lăsaţi afară, în ceaţa conflictului. Pentru că a lăsa pe cineva să-ţi intre în casă este, aşa cum va arăta următorul capitol, un semn de încredere.
Capitolul 3
Facerea si desfacerea neamurilor
A scrie despre relaţiile de rudenie din Săteni este o misiune descurajantă, şi nu din lipsă de material. Aproape toate notele mele din teren se referă la înrudiri de un fel sau altul şi, adesea, întreaga viaţă a actorilor pare a evolua în jurul relaţiilor sociale cu neamurile. În sprijinul acestei cărţi, nu pot folosi decât o parte a datelor etnografice, dar care indică un număr de principii fundamentale ale interacţiunii între rude.
În Săteni, neamul (sau ruda - voi folosi aceşti termeni interşanjabil, în ciuda unor nuanţe lexicale) este o persoană
cu care există relaţie socială de mutualitate şi încredere, care rezistă testului timpului, guvernată de reprezentări culturale ale comportamentului normativ. Regulile de identificare a neamurilor şi normele de comportament dintre persoane înrudite sunt relativ clare şi larg împărtăşite. Structura socială
rezultantă este, aparent, rigidă, dependentă de reproducerea naturală. Dar, la o privire mai atentă, interacţiunile dintre persoane înrudite sunt dinamice şi guvernate de intuiţii morale.
A fi neam începe cu asumarea de îndatoriri între indivizi, se perpetuează dacă acţiunile se dovedesc la înălţimea aşteptărilor şi dispare atunci când neamurile pun capăt obligaţiilor morale sau le reneagă. Cu cuvintele lor, localnicii din Săteni
,,se fac", ,,se ţin" sau „nu se ţin de neamuri".
Există multe feluri în care poţi fi neam cu cineva, dar principiul moral comun tuturor acestor reprezentări şi interacţiuni FACEREA ŞI DESFACEREA NEAMURILOR 141
sociale este echitatea (Baumard, 2016). În grade variate şi în diferite contexte, oamenii ar trebui să fie generoşi cu neamurile, dar generozitatea trebuie să fie mutuală, luând în considerare interesele tuturor părţilor. Înrudirea în accepţiunea de interac
ţiune mutuală durează doar atât cât rudele au suficientă încredere unele în altele încât să îşi respecte angajamentul orientat către viitor. Încrederea şi cooperarea se pot disipa între anumite persoane, dar pot înflori între altele, ducând la investiţii strategice în relaţii sociale sau la renunţarea la acestea. Un istoric de mutualism poate chiar crea înrudirea ce imită sau înlocuieşte legăturile naturale.
Importanţa pe care o are subiectul acestui capitol justifică
o abordare relativ extinsă. Ca urmare, descrierea etnografică
va avea două părţi. Mai întâi, analiza va investiga motivele pentru care localnicii din Săteni aleg să „se ţină de neamuri"
cu unii oameni, dar nu şi cu alţii, şi modul cum îşi negociază
importanţa legăturilor nucleare de familie, a consangvinităţii şi a afinităţii în relaţiile pe termen lung, bazate pe încredere şi mutualism. Studiul se întoarce în timp, la istoria relaţiilor de înrudire pornind de la începutul secolului XX, şi se concentrează pe transmiterea proprietăţii, care creează tensiuni structurale, ducând la fuziunea şi fisiunea reţelelor de înrudire ce caracterizează prezentul.
A doua parte arată cum preocuparea morală pentru mutualism explică transformarea normelor de înrudire şi a practicilor din Săteni, ca răspuns la procesele ecologice şi istorice.
Demersul etnografic explorează riturile de trecere ale căsătoriei şi naşterii, ca teatre morale, ale căror personaje şi scenarii evoluează, dar care permanent semnalează resurse şi angajamente. Voi discuta cum anumite tipuri de înrudire fictivă, create prin ritual sau adopţie, se adaugă rudeniei „reale", complementând-o pe aceasta, ca bază a interacţiunii între partenerii cooperativi.
142 NEÎNCREDEREA
Neamurile din Săteni sunt o sferă a relaţiilor sociale caracterizate prin mutualitate, care include reprezentări, practici, instituţii, ritualuri, dileme şi inovaţii. În calitate de cadru moral fundamental, identitatea de neam conferă drepturi şi obliga
ţii. Unul dintre drepturile primordiale este capacitatea de a deveni o persoană competentă. Dată fiind organizarea socială
a Săteniului descrisă în capitolul 2, individul are nevoie de o gospodărie pentru a crea o familie. Din vremuri imemoriale, crearea domeniului domestic necesită un drept de proprietate atribuit prin naştere.
PARTEA I : ,, FRATE-FRATE, DAR B RÂNZA-I PE BAN I "
Dumitru şi Vasile, doi bătrâni cu spatele încovoiat, trec unul pe lângă altul într-o zi, pe stradă, fără a-şi adresa nici un cuvânt şi fără ca măcar să-şi arunce o privire. După câţiva paşi, un privitor strigă la Dumitru: "Moşule, aista-i frate-tău!" Înnegurat, Dumitru se întoarce, se încruntă, iar apoi scutură din cap, enigmatic, continuându-şi drumul. Câţiva ani mai târziu, fiul lui Dumitru descoperă că găinile lui Vasile au scurmat porumbul proaspăt semănat şi se ia la ceartă cu unchiul său, târându-l cu forţa către râu. Dacă nu l-ar fi oprit propria soţie, Elisaveta, Costică l-ar fi înecat pe fratele propriului tată, pentru a pune capăt unui conflict care dura de decenii. Întorcându-se în timp 40 de ani, la vremurile în care era adolescentă şi eligibilă ca mireasă, Elisaveta însăşi îşi aminteşte că şi-a ameninţat două surori mai mici că le va "duce la râu", aşa cum fac ţăranii cu puii nedoriţi de mâţă sau de câine. Cu nu mai puţin de opt urmaşi (din 1 5 născuţi vii), părinţii ei aveau prea mulţi copii de măritat şi însurat, mai ales fete, pentru a le oferi tuturor o zestre semnificativă.
Gheorghe şi Titi, fiii lui Costică şi ai Elisavetei, îşi neagă
