Figura 3.1 Genealogia conflictului şi a cooperării între rude se perpetueze şi să se reproducă peste timp şi între oameni, ducând la resentimente intense şi neîncredere între rude apropiate din punct de vedere genealogic, de sânge sau prin alianţă.
Din nefericire, chiar şi atunci când împărţirea moştenirii este considerată justă, ea poate avea consecinţe economice dezastruoase. Imaginaţi-vă un scenariu, de altfel realist, în care părinţii au patru copii şi două loturi de pământ, unul mai bun şi mai mare decât celălalt. Pentru ca nici unul dintre copii să nu fie dezavantajat, fiecare lot este împărţit în patru şi fiecare dintre aceştia primeşte câte două mici petice aflate la distanţă unul de celălalt. Aplicaţi acest scenariu la scara unui sat întreg, de-a lungul a două sau trei generaţii, şi veţi obţine 1 50 de localnici împărţindu-şi un teren de 200 de hectare într-un caroiaj de mici petice de pământ, cu un raport între lungime şi lăţime de 1,1-1,2. Totalul de şase hectare deţinute de o familie ar putea fi format din bucăţi amplasate în cinci locuri diferite, aflate la câţiva kilometri distanţă unele de altele. În aceste condiţii, productivitatea agricolă este diminuată
de dimensiunile loturilor, timpul pierdut pentru a parcurge distanţele şi eforturile de supraveghere a recoltelor.
152 NEÎNCREDEREA
E drept, fragmentarea pământului poate avea şi avantaje, cum ar fi diversificarea producţiei şi asigurarea împotriva daunelor extensive (,,nu-ţi pune toate ouăle în acelaşi coş", cum spune vorba), dar costurile de timp, combustibil şi multitasking sunt indubitabile. Pe coasta dealurilor, orientarea orizontală
a loturilor înguste şi a brazdelor de plug duce la eroziunea constantă deal-vale. Consolidarea loturilor prin schimburi voluntare este considerată imposibilă, din moment ce calitatea şi poziţia acestora sunt evaluate idiosincratic, iar discuţiile cu privire la politicile naţionale de agregare a lor sunt privite de localnici cu o aversiune generalizată, legată de înstrăinarea propriei proprietăţi. Nu a existat absolut nici un caz în care o mână de săteni să se coordoneze pentru a ara cooperativ încrucişat câteva hectare de pământ, pentru a economisi bani şi a păstra calitatea solului. Din moment ce unul sau doi proprietari recalcitranţi (de pildă, două rude în conflict) sunt suficienţi pentru a bloca întregul proces, nimănui dintre localnici nu i-a trecut vreodată prin cap să propună acest gen de efort comun, deşi mulţi se gândesc ce bine ar fi.
Productivitatea a scăzut din ce în ce mai tare, cu fiecare diviziune adiţională, de-a lungul generaţiilor, iar fragmentarea pământului a creat tot atâtea noi motive de conflict câte cupluri de vecini-şi-rude au apărut în timp. În ciuda caracterului dictatorial, colectivizarea pusese capăt spiralei descendente a moştenirii partibile, dar aceasta a revenit în forţă după
1 989. Localnicii din Săteni şi-au primit pământul înapoi în mod cu totul dezorganizat, din cauza incapacităţii şi a corup
ţiei administraţiei şi a schimbărilor demografice complexe care avuseseră loc de-a lungul deceniilor şi afectau succesiunea patrimonială reconstituită.
Primii ani de după 1990 au însemnat o creştere marcată a conflictelor pentru pământ, cu diferende explozive care au mers chiar până la violenţe sau crime între rude apropiate.
Simţindu-se privaţi de drepturi, lipsiţi de orice încredere în FACEREA Ş I DESFACEREA NEAMURILOR 153
instituţiile formale ale statului şi cuprinşi de furie justiţiară, mulţi săteni şi-au luat dreptatea în propriile mâini. Stagnarea economică generală a anilor 1990 a înrăutăţit situaţia, cât timp chiar şi pierderile minore ameninţau securitatea familială. La un moment dat, un bărbat i-a crăpat capul fratelui său cu un topor pentru că acesta mutase un gard cu numai un metru, confirmând legea lui Sayre că cele mai sângeroase bătălii au adesea cea mai mică miză. Colectivizarea, cel puţin, diminuase conflictele pentru pământ dintre rude, dar reapariţia proprietăţii private le-a intensificat din nou.
Dacă haosul din sistemul de justiţie al României postsocialiste a jucat şi el un rol, până şi legile moştenirii au putut crea opoziţii şi conflicte ireductibile între succesori, stipulând o diviziune de bază considerată nedreaptă de membrii familiilor. La moartea unui bărbat din sat, familia a declanşat procesul legal de succesiune. Soţia şi cele trei fiice îl considerau pe fiul mezin ca moştenitor al gospodăriei, conform obiceiului, deşi Marcel era necăsătorit şi lucra în Germania. Totuşi, Fane, fratele mai mare, care rămăsese în Săteni, nu vedea aplicarea principiului ultimogeniturii la fel ca ceilalţi membri ai familiei şi se considera îndreptăţit să îi rămână
casa - sau să rămână acasă, altfel spus. În faţa presiunii familiale, Fane a explodat. Le-a zis tuturor că, dacă legea îi va da doar un perete al casei, preferă să-l dărâme decât să-i lase casa lui Marcel.
Deşi Marcel îl împrumutase, încrezător, cu bani pentru construcţia altei case şi chiar se oferise să plătească dublu pentru partea lui, Fane a rămas în poziţia agresivă determinată de mândrie şi gelozie. Enervat şi el, Marcel s-a jurat că
va dărâma el însuşi casa părintească. Mai bine să nu primească
nimeni nimic, decât să se facă o împărţire nedreaptă: acesta era mesajul plin de resentimente pe care şi-l transmiteau fraţii certaţi. Chiar dacă majoritatea familiei considera una dintre opţiuni echitabilă, un singur membru conflictual al 154 NEÎNCREDEREA
ei a fost suficient pentru blocarea unei decizii coordonate, bazată pe încrederea pe termen lung şi pe legile statului, care se opuneau normelor culturale de echitate.* Povestea grajdurilor distruse sau eşecul acţiunii colective la aratul dealurilor se oglindesc în interiorul unei familii, atunci când încrederea şi cooperarea dispar în favoarea intereselor individuale opuse. Casa a rămas a nimănui şi s-a dărăpănat, iar conflictul dintre fraţi s-a cronicizat.
În afară de tensiunile legate de succesiune şi micile acte de spoliere, mai există un factor care creează animozitate între fraţi, veri sau alte rude de sânge. Am întrebat, la un moment dat, de ce urmaşii nu îşi împart gospodăria şi proprietăţile adiacente, pentru a evita certurile legate de moştenire. Mulţi au fost de acord că ar fi foarte bine să n-o iei de la capăt la fiecare generaţie, dar concepţia generală din Săteni era că mai mulţi copii căsătoriţi nu pot sta în aceeaşi casă cu părinţii, sau unii cu alţii, decât temporar. Chiar dacă fraţii s-ar fi înţeles foarte bine, şi nu era nici o garanţie că aşa era, cumnatele n-ar fi fost în stare să facă asta. Ideea unei bucătării aflate în proprietatea şi gestiunea comună a două sau mai multe femei a fost de fiecare dată întâmpinată cu râsete şi clătinări din cap. Grupurile sociale distincte, cu o prestaţie socială şi ea separată şi conformă cu normele, împiedică un gen de conflict de loialitate care opune calitatea de soţ sau soţie celei de rudă de sânge. Problema nu era genul, ci tensiunea inevitabilă dintre legăturile prin alianţă şi cele prin consangvinitate, creată de căsătorie.
* În cazul dat, legile româneşti privind succesiunea presupun că
soţia care îi supravieţuieşte decedatului primeşte o jumătate din moştenire, iar restul se repartizează în cote egale între copii (câte rn%, dacă
era vorba de trei surori şi doi fraţi). Această diviziune se poate modifica uşor în procesul de succesiune, prin partaj voluntar. Partajul voluntar nu s-a putut face din cauza lui Marcel.
FACEREA ŞI DESFACEREA NEAMURILOR 155
Căsătoria ca uniune şi separaţie
Localnicii din Săteni spun: ,,Nu muncim pentru noi, ci pentru copiii noştri". Principalul scop al acumulării de prosperitate în toate gospodăriile este asigurarea reproducerii sociale şi biologice a descendenţilor. Diviziunea proprietăţii este inevitabilă, cât timp copiii trebuie să-şi creeze noi familii. Mai mult, căsătoria transformă în mod necesar un membru al comunităţii într-o persoană diferită, care are obligaţii morale diferite. Tinerii căsătoriţi trec printr-o realiniere morală duală. Pe de-o parte, copiii se despart de fraţii lor şi de părinţi, uneori chiar în condiţii de conflict. Pe de alta, soţii intră în noi relaţii de mutualitate bazate pe rudenie. Ritualurile de nuntă din Săteni marchează şi comunică această schimbare de configuraţie familială şi de apartenenţă la gospodărie.
