În cea mai comună practică şi reprezentare, căsătoriile din Săteni urmează aşa-numita normă virilocală: fiii rămân de obicei în satul natal şi primesc o parte din lotul de casă părintesc, pentru a-şi construi o nouă unitate domestică - sau, dacă sunt mezini, îşi aduc soţia în casa părintească.1 Proaspetele soţii care se mută în Săteni din satele sau cătunele învecinate primesc pământ cât mai aproape de acesta (lucru care creează uneori un alt motiv de tensiune cu rudele de sânge, mai ales dacă lotul e mai bun ca altele) sau încearcă să facă
schimb cu o altă tânără căsătorită, care se mută în sens contrar.
Într-un fel sau altul, femeile îşi iau rămas-bun de la familiile în care s-au născut, iar asimetria este exprimată de ritualuri şi simboluri.
Înainte de a merge la biserică, alaiul mirelui vine acasă la mireasă să o ia din casă. ,,la-ţi mireasă ziua bună / de la tată, de la mumă, / de la fraţi, de la surori, / de la grădina cu flori", o căinează, cântând, femeile, pentru mâhnirea de a-şi lăsa sfera 1 . Despre tinerii de sex masculin mai săraci, care sunt obligaţi să se mute în satul nevestei, se spune în glumă că „se mărită".
156 NEÎNCREDEREA
intimă în urmă, folosind simbolurile rupturii de cultura materială în care a crescut. Ah, cât de greu e să trăieşti cu un socru care nu ţi-e tată sau unchi şi cu o soacră care nu ţi-e mamă! Şi cât va avea de furcă soţia cu inima de piatră a soţului ei! Ultimul vers spune că acum soţia va trebui să-şi urască
surorile şi să-şi iubească cumnatele, distanţându-se mai tare de rudele de sânge în favoarea celor prin alianţă.
Acest ritual de trecere (van Gennep, 1961) descrie o reaşezare dureroasă, dar necesară a obligaţiilor care ţin de rudenie.
Postulează o stare iniţială de înrudire, bazată pe sânge şi dezvoltare iniţială, cu căldura şi morala ei inerente. Dar toate acestea se schimbă după ce te muţi cu neamurile prin alianţă, care nu sunt niciodată rude de sânge, date fiind regulile stricte de exogamie, care exclud consangvinii până la gradul al şaptelea.1
Mai mult, femeia se va muta într-un loc în care solidaritatea de sânge va fi asemănătoare cu cea din locul de origine, dar acum îi leagă pe membrii familiei în care intră. Mireasa va trebui să lucreze din greu şi să se dovedească ascultătoare şi devotată pentru a deveni parte din noua ei gospodărie, care a primit un străin în sânul ei.
Ritualul marchează durerea de a părăsi legăturile din naştere, dar şi necesitatea de a împlini actul de căsătorie pentru a constitui un nou nucleu familial autonom, care va asigura reproducerea socială şi biologică. La căsătoria celei mai mici dintre fiice, mamele spun că pot muri de-acum în pace, dat fiind faptul că „toate fetele sunt la casa lor". Acesta este punctul culminant al realizărilor familiale, pe care l-au aşteptat şi pentru care s-au pregătit încă din momentul în care au făcut copiii - un punct care trebuie remarcat de toată lumea.
r. E vorba de un imperativ creştin-ortodox, dar acesta este respectat arareori în totalitate, fiindcă între cele câteva sute de localnici care se căsătoresc există adesea legături îndepărtate de sânge. De el se ţine însă
totdeauna cont la legături de sânge apropiate şi cunoscute, cum ar fi calitatea de văr de-al doilea.
FACEREA ŞI DESFACEREA NEAMURILOR 157
Mireasa foarte colorat şi bogat gătită este însoţită cu foarte multă mândrie atunci când pleacă de acasă, şi nu este singura care pleacă şi este admirată. Bătrânii îşi amintesc cum fata era urcată şi dusă într-un car cu boi, plin de covoare, perne, plăpumi, carpete, broderii, mobilă şi chiar vase de lut şi de metal, în drumul către noua gospodărie. Cu cât carul era mai plin şi cu cât broderiile erau mai alese, cu atât mai evidentă era bogă
ţia şi munca investită în nopţile lungi de iarnă de femeile din casa viitoarei soţii. Trusoul care însoţeşte mireasa indică moştenirea transmisă pentru crearea unei noi gospodării şi simbolizează virtuţile domestice ce o susţin de-a lungul timpului.
Distincţia de gen din obiceiurile tradiţionale oferă o reprezentare simbolică a interdependenţei domestice dintre soţi şi, uneori, inclusiv a negocierilor complicate legate de transferurile de proprietate şi deciziile care au dus la noua pereche.
Uneori, mamele se luptă să-şi mai ţină o vreme o fată aproape, dată fiind bunătatea ei şi intimitatea domestică cu aceasta.
Scenariul ritual permite o adaptare ce continuă să simbolizeze generozitatea declarativă a familiei de origine şi resursele transmise proaspeţilor soţi. În „zestrea jucată pe loc", familia fetei scoate cu mândrie peste pragul casei trusoul în bătătură, dă
ocol curţii de câteva ori, cântând şi jucând, iar apoi îl bagă la loc în casă. În acest caz, şi indiciile de generozitate parentală
şi de valoare a mirelui sunt afişate în formă ceremonială. Un tânăr care se însoară „pe curte" primeşte de regulă de la familie o căruţă, animale de prăsilă, un plug şi alte unelte agricole care complementează contribuţia domestică feminină. În acest caz atipic, el va avea un trusou masculin, iar capitalul domestic înfrumuseţat cu panglici trece pragul a două case, pentru a simboliza transferurile legate de căsătorie într-un mod asemănător din punct de vedere comunicaţional cu ceremonia uzuală.
Prin diferenţa simbolică dintre bărbat şi femeie, ritualul de nuntă invocă interdependenţa şi echivalenţa dintre persoane. Dincolo de darurile caracteristice fiecărui gen, ambele 158 NEÎN CREDEREA
perechi de părinţi îşi anunţă, la nuntă, darul în pământ, comunicând echilibrul de generozitate care a făcut posibilă căsătoria. Separarea şi apoi reunirea oamenilor şi lucrurilor într-o nouă gospodărie dezvăluie înţelesul ritual al relaţiei dintre mire şi mireasă: fuziunea a două descendenţe de sânge, cu moştenirea lor intrinsecă, într-o nouă familie. Primindu-şi partea justă de proprietate, proaspăt căsătoriţii îşi capătă autonomia faţă de părinţi prin mijloacele de producţie esenţiale care ţin o familie laolaltă.
Căsătoria mai creează însă şi noi obligaţii legate de rudenie, dincolo de perechea soţ-soţie. În mod similar cu rudele consangvine, o persoană va numi toate noile rude prin alianţă -
socru, soacră, cumnaţi - ,,neamuri", adăugând uneori, dacă e necesar, ,,de căsătorie".1 Relaţia cu rudele prin alianţă comportă, în mod ideal, acelaşi respect cuvenit celor de sânge, chiar dacă nu acelaşi grad de familiaritate sau intimitate. Soţiile care trăiesc cu soţul în casa părinţilor acestuia dezvoltă o apropiere socială semnificativă cu cei din această gospodărie. Pe vremea când trăia cu socrii, soţia lui Mihai îi numea „mama (mare)/tata (mare)", spunându-le părinţilor naturali „mămica/
tăticul". În plus, Gabi s-a supus autorităţii socrilor, cât timp a trăit în casa în care i se născuse soţul, unde soacra îi înlocuise mama în organizarea practică şi simbolică a îndatoririlor de familie. Gabi a continuat să le arate socrilor acelaşi respect chiar şi după separarea domestică, precum şi altor rude prin alianţă. Acum, pe lângă cei patru fraţi şi surori de sânge, avea şi cele trei surori ale lui Mihai drept cumnate, pe soţii lor drept cumnaţi, şi li se putea adresa în cazul unor greutăţi, pentru a oferi în schimb generozitate la nevoie. Căsătoria include posibilitatea, dar nu certitudinea, de a îţi extinde cercul social 1 . Subliniez faptul că rădăcina lexicală a cuvântului „căsătorie" este
„casă", lucru care accentuează identitatea familie-gospodărie, pe care am argumentat-o în capitolul anterior.
