O altă propunere de etos cultural este familismul amoral (Banfield, 1958), care vede actorii ca fiind preocupaţi în primul rând de bunăstarea economică a propriilor membri de familie, şi nu le pasă de restul societăţii, care, se presupune, face fix la fel. Luate în considerare împreună, ambele interpretări sugerează o discontinuitate acută între lumea externă şi cea internă gospodăriei. Cea externă este a „binelui limitat", plină
de competiţie, invidie, conflict, secrete, bârfe şi caracterizată
prin resurse precare. Contrariile simbolice şi practice populează
lumea internă: cooperare, generozitate, împărţirea resurselor şi beneficiilor, onestitate şi prosperitate - şi se caracterizează
printr-un bine nelimitat, deşi contingent, definit prin interdependenţa membrilor familiei şi independenţa lor în faţa ameninţărilor externe. Pasul peste graniţa domestică implică o schimbare radicală a aşteptărilor şi rolurilor sociale şi a angajamentelor morale.
Ca să ne jucăm cu formularea lui Banfield (1959), localnicii din Săteni sunt familişti morali care îşi favorizează grupul în faţa intereselor contrare, ce aparţin altor indivizi care sunt însă cu totul asemănători cu ei şi care se luptă la rândul lor pentru resurse limitate şi împotriva pericolelor neprevăzute.
Intenţiile cooperative se limitează la sfera domestică, în timp ce interacţiunile mai largi implică vigilenţa socială, exprimată
în preocuparea faţă de bariere şi măsuri de apărare, conspirativitatea şi suspiciunea. Localnicii din Săteni sunt famili-centrici, neîncrezători în tot restul lumii şi evită cooperarea pe scară largă. Individul are - sau presupune că are - de-a face CASELE ÎNCREDERII ŞI GARDURILE NEÎNCREDERII 137
la tot pasul cu jocuri cu sumă nulă, oportunism şi risc de spoliere în interacţiunile sociale extinse. Dar asta nu înseamnă
că localnicii sunt individualişti în sens strict, necooperativi sau gândesc cu bătaie scurtă. Mai degrabă, realizează cooperarea externă cu prudenţă, în limitele create de aşteptările culturale.
Oamenii interacţionează mereu în diferite contexte care aduc beneficii multiple, dar cea mai mare parte a cooperării are loc în interiorul gospodăriei. De-a lungul istoriei, familia s-a dovedit unitatea minimală capabilă să păstreze colaborarea şi încrederea esenţială în interior, întreprindere comună
pe termen lung, cu beneficii mutuale. Constrângerile şi oportunităţile oferite de ecologie, tehnologie şi istoria politică fac din reprezentările binelui limitat şi familismului moral o abordare rezonabilă a interacţiunii sociale. Cooperarea dincolo de nivelul gospodăriei se dovedea costisitoare şi imprevizibilă, încurajând autarhia mai sigură a familiei şi ecologia materială
a gospodăriei, care la rândul lor asigurau securitatea economică pe termen lung, de la supravieţuirea de bază la dezvoltarea antreprenorială. Cât timp în afara familiei existau puţine resurse cu acces inegal, competiţia pentru ele a distrus mutualitatea, înlocuind-o cu spolierea şi înşelăciunea, care, la rândul lor, au dus la o societate atomizată de familii dornice de independenţă. Conspirativitatea, suspiciunea şi managementul atent al reputaţiei familiei au rolul unor strategii de coordonare, făcând să coalizeze indivizi care au încredere unii în alţii, într-un mod predeterminat, generic, ce există cu greu în afara familiei.
Rolul metaforelor, al motivelor recurente şi al tradiţiilor orale este acela de simbolizare definitorie a punctelor cardinale din ontologia socială. Chiar şi membrii gospodăriilor prospere, solidare recunosc că nu există familii perfecte şi că
deseori apar certuri, greşeli sau tare de caracter. Nu tot ceea ce se întâmplă într-o casă face cinste normelor domestice, iar 138 NEÎN CREDEREA
soluţiile din repertoriul cultural pot rezolva incongruenţele prin negocieri, presiuni sau separare. Nu toţi cei din afara casei sunt nedemni de încredere, dar lumea care se întinde în exterior este diferită, un univers periculos, care trebuie ţinut la distanţă, pentru bunăstarea familiei. Dictatura socialistă a fost unul dintre agenţii externi malefici, în acest sens, iar consătenii, atât cunoscuţi, cât şi necunoscuţi, se adaugă ameninţării ei.
Şi totuşi, pragurile ne amintesc faptul că distincţia dintre interior şi exterior poate fi amendată sau transformată. Dacă
încrederea domestică ţine o familie laolaltă, conflictul idiosincratic sau structural poate crea un duşman în interior.
Neîncrederea poate face ravagii într-o familie, aşa cum arată
povestea lui Mihai şi a lui Ioan, în care consumul egotist al celui de-al doilea a dus la o realiniere a intereselor şi aranjamentelor domestice. În mod asemănător, încrederea poate apărea şi faţă de cei din exterior. Pragul simbolizează o deschidere, un canal de comunicare între spaţiul domestic şi universul extern al acestuia, prin care se mişcă lucruri şi oameni.
Casa oferă hrană, adăpost, posesiuni certe, siguranţă, căldură
emoţională şi multe dintre lucrurile pe care localnicii din Săteni le văd ca făcând parte dintr-o viaţă bună. Totuşi, nimeni nu se poate bucura de viaţă dacă ar fi cu totul autarhic şi cu niveluri paranoide de conspirativitate şi vigilenţă. ,,Nu suntem animale care trăiesc în pădure", spun sătenii, referindu-se la diferitele moduri în care oamenii interacţionează în afara gospodăriilor cu alţii, care nu fac parte din familia lor.
Dorinţa de autonomie a localnicilor din Săteni nu ar trebui confundată cu preferinţa pentru izolare sau cu o atitudine antisocială. Dacă ne uităm mai atent la mecanismele sociale care se asociază în ideologia independenţei materiale şi a conspirativităţii, vom constata că o familie puternică le oferă membrilor şi resurse pentru interacţiunea socială în afara cadrului domestic. Viaţa de familie nu înseamnă izolarea individului CASELE ÎNCREDERII ŞI GARDURILE NEÎNCREDERII 139
