ca mulţi alţii. Dincolo de „slugile" lui Emil hrănite din asigurări sociale. Dincolo de alţi săraci vulnerabili şi dependenţi.
Dincolo chiar de sutele de litri de „samagon" - rachiu de sfeclă
de zahăr distilat la „moşie" în săptămânile dinaintea alegerilor pentru votanţii însetaţi de cunoaşterea numelui pe care să
pună ştampila.
Aşa cum observa Mihai, ,,căţeii" politici năpârlesc la fel de repede precum omologii lor canini. Răzvan nu a fost, pur şi simplu, capabil să convingă suficienţi localnici că le oferea, la modul onest şi credibil, un târg mai bun decât cel în care erau distribuite resursele în prezent. Nu a reuşit nici să determine suficienţi oameni-cheie ai lui Emil să treacă de partea opoziţiei. Primarul i-a administrat o înfrângere decisivă în arena competiţiei pentru încrederea partenerilor sociali.
Teoria egoismului distructiv social a lui Hobbes a apărut pe fundalul Războiului Civil din Anglia, o ciocnire între fac
ţiuni opuse, dar în acelaşi timp conflict profund între ideologii şi structuri politice. Bântuit de neîncredere şi înşelătorie, egoismul politic al Săteni ului îşi produce efectele într-un cadru cultural stabil, omniprezent, care legitimează nu numai impulsul de a te bizui pe tine însuţi, ci şi mutualismul personalizat. În acţiune şi reprezentări, puterea politică din Săteni nu vine dintr-o sursă externă, transcendentală, ci din domeniul tranzacţional creat de săteni. Recursul la valori înalte nu există
în proiectele politice, la fel ca disputele despre orice tip de lume ideală. Localnicii şi-au întâlnit şi îşi cunosc duşmanii: sunt ei înşişi.
Actorii politici interacţionează cu oameni la fel ca ei şi vorbesc aceeaşi limbă morală, dincolo de divizarea contextuală
şi ierarhiile sociale. Dacă toată lumea are încredere în oamenii cu care se înrudeşte social mai mult decât în restul celorlalţi sau în instituţiile impersonale, până şi adversarii ajung să se coordoneze pentru a perpetua normele de implicare politică.
În locul unui război distructiv al tuturor împotriva tuturor, 310 NEÎNCREDEREA
avem de-a face cu o multitudine de înţelegeri personale, care se întrepătrund şi au un rol social stabilizator. Localnicii sunt mult prea conectaţi reciproc din punct de vedere social şi mult prea impregnaţi de reprezentări culturale similare pentru a ridica baricade permanente, transcendente, împotriva celorlalţi, ca actori politici.
Epilogul poveştii lor adaugă un nod în ţesătura de Durkheim combinat cu Hobbes a stabilităţii politice locale. După
ce a pierdut de două ori, lui Răzvan i-a „venit mintea la cap"
şi şi-a modificat strategia politică, rămânând acelaşi realist convins. Şi-a jucat mâna exact aşa cum ar fi trebuit. Cele mai bune şanse le avea nu împotriva lui Emil, ci alături de el. Doi prieteni comuni, secretara şcolii şi un văr care lucra pentru primărie, au mijlocit apropierea politică între cei doi ex-rivali.
Răzvan a făcut o înţelegere secretă şi a candidat în numele democraţilor. Mimând competiţia ca „iepure" electoral, l-a ajutat pe Emil să câştige alegerile desfăşurate într-un singur tur, cu majoritate relativă faţă de candidaţii opoziţiei divizate.
Localnicii au fost martorii unei alte rivalităţi transformate în alianţă, dictată de interesele contextuale şi reprezentările comune ale interacţiunii politice. Azi, Răzvan poate fi văzut la grătarele primarului, agitând o bucată de carton pentru a risipi fumul şi bucurându-se de roadele trădării foştilor aliaţi, pe fundalul manelelor care deplâng duplicitatea prietenilor, dar şi laudă viclenia protagonistului (Schiop, 201 7).
Emil şi Răzvan au acum încredere unul în altul, ca aliaţi, fiindcă au scopuri comune împotriva adversarilor definiţi contextual. Aceste cazuri de realiniere politică denotă efectul stabilizator al pieţelor sociale şi politice în care indivizii interacţionează ca reprezentanţi atomizaţi ai intereselor personale, lipsiţi de o cauză unitară, comună. În ciuda pesimismului lui Hobbes, am văzut cum sătenii îşi pot armoniza interesele personale în tranzacţii politice, ducând la consolidarea şi reproducerea puterii politice în ciuda conflictului peren. În pofida STABILITATEA POLITICĂ A FRAGMENTĂRII SOCIALE 311
holismului moral al lui Durkheim, localnicii dovedesc că
există societăţi ai căror membri pot împărtăşi aceleaşi reprezentări ale moralităţii private ca responsabilitate publică şi pot interacţiona conform acestor principii. Aceste mecanisme sociale generează un echilibru politic dinamic, fără ca ţesutul social să se destrame în conflict generalizat, dar şi fără ca oamenii să adere la solidaritatea generalizată.
Politica Săteniului arată modul cum ordinea socială a accesului limitat (North et al., 201 3) funcţionează la nivelul local al culturii şi practicii.* Ideile şi comportamentele sunt replicate peste timp, în ciuda schimbării actorilor sau a configuraţiei de cooperare şi conflict dintre aceştia. Liderii politici obţin şi folosesc puterea pe fundamentele patronajului şi ale clientelismului personalizat şi ale obligaţiilor moralei particulariste. În lipsa unei morale universale, nepersonalizate, reprezentările şi comportamentele obişnuite şi persistente bazate pe încrederea personalizată ajung să susţină stabilitatea pieţelor politice şi a normelor sociale de interacţiune. La fel ca la cimitir, efectele de ansamblu pot duce la ineficienţă
sau inegalitate, însă sistemul e caracterizat prin echilibru social la un nivel scăzut. Atunci când spun că „toţi [politicienii] sunt la fel, toţi o apă şi-un pământ" localnicii se privesc în oglindă
