Familia lui şi-a primit pământul înapoi, dar Ioan făcea deja bani buni schimbând cerealele pe lemn la munte, afacere aflată
la marginea legii şi deseori dincolo de ea în timpul comunismului. Mihai învăţase încă de mic subtilităţile comerţului, TRANSFORMĂRI ÎN CONSTRUCŢIA ÎNCREDERII 319
de la tactici de negociere la ungerea miliţienilor şi a pădurarilor.
Deşi fusese profitabilă, afacerea a decăzut însă după fisiunea familiei. Mihai a plecat la muncă la una dintre surori, care se căsătorise în Serbia. A învăţat meseria de constructor de la experimentaţii maiştri vlahi, înainte de Războiul din Kosovo, după care a pus capăt celor trei ani de migraţie repetată între Săteni şi estul Serbiei.
Împreună cu doi prieteni buni, a trecut apoi ilegal frontiera în Grecia, unde a trăit din munci de zilier. Un mic antreprenor rom din această ţară l-a angajat datorită priceperii şi seriozităţii lui, căci îi asigura angajatorului contracte mai bune cu clienţii. Deşi se simţea exploatat de afaceristul lacom şi nepriceput, Mihai a dobândit o situaţie economică mai stabilă. A învăţat dificila limbă greacă, a închiriat un apartament şi şi-a făcut contacte în sectorul construcţiilor din Atena. Marele salt înainte l-a făcut atunci când a întâlnit, prin intermediul unor prieteni, un mare subcontractor român care executa lucrări pentru Olimpiada din 2004. Timp de doi ani, Mihai a fost maistru zidar într-un proiect complex din punct de vedere tehnologic, lucrând direct cu ingineri şi arhitecţi şi conducând o echipă de muncitori români, pe un salariu considerabil nu numai la standardele Săteniului, ci şi ale Atenei.1 Ulterior, a acumulat experienţă, unelte şi bani timp de câţiva ani pe nenumărate şantiere, specializându-se în zidărie şi lucrări de acoperiş, dar dezvoltându-şi multe alte competenţe pe parcurs, mânat de curiozitatea insaţiabilă care-l caracterizează.
Criza financiară din 2008 l-a trimis pe Mihai acasă, unde a trebuit s-o ia din nou de la zero. Mihai tânjise să se întoarcă
la familie, dar venea şi cu o doză substanţială de spirit antreprenorial. Anii de muncă în Serbia şi Grecia îl înzestraseră
cu calificări şi echipament nemaiîntâlnite în Săteni sau în r. Apogeul financiar al carierei l-a făcut să poată începe ridicarea unei case de dimensiuni mari în satul natal, nu înainte de a-şi cheltui câştigurile pentru un an pe gardul pe care deja l-am menţionat.
320 NEÎNCREDEREA
jurul acestuia. Mihai a ajuns la concluzia că piaţa locală a construcţiilor se află cu mult în urma a ceea ce văzuse, cu multe oportunităţi de îmbunătăţire în materie de proiectare, tehnologii şi management al echipelor. Cum oamenii din zonă începuseră să fie dispuşi să plătească pentru construc
ţii mai solide şi mai aspectuoase, a realizat la Săteni ceea ce se numeşte distrugerea creativă a vechilor forme economice (Schumpeter, 1976 [1942]). În plus, cu excepţia sumelor trimise acasă care asigurau familiei o prosperitate moderată la Săteni, majoritatea veniturilor de la Atena s-au transformat în echipamente specializate, deşi le-ar fi putut păstra pentru a-şi termina de construit propria-i casă. Sunt greu de descris mândria şi grija cu care Mihai îşi trata sculele performante, de care nu mai avea nimeni nici în Săteni, nici în localităţile învecinate. Echipamentele îi permiteau să facă lucrări excepţionale şi erau o dovadă publică de expertiză şi specializare înaltă.
Ca în teoria austriacă a antreprenoriatului, Mihai căuta o ocazie de a transforma şi conecta capitalurile din diferite sectoare economice (Kirzner, 1973; modelul a fost dezvoltat independent în antropologie de Barth, 1967). Banii trimişi acasă de migranţi generaseră bunăstarea mai multor familii, care se traducea în preferinţe mai ridicate referitoare la calitatea noilor clădiri. Mihai îşi propunea să ofere sătenilor case ca în Occident, la preţuri accesibile pentru migranţi, poziţionare pe care constructorii locali nu o puteau uşor concura. În termeni economici, migraţia crease în acelaşi timp oferta - prin calificarea şi capitalul lui Mihai - şi cererea -
prin clienţii cu posibilităţi financiare.
Uşor de zis, greu de făcut însă. După ce-şi petrecuse un deceniu la distanţă de Săteni, Mihai a intrat într-o piaţă în care potenţialii clienţi nu cunoşteau direct competenţele lui înalte de constructor. În sat, era recunoscut ca un om gospodar, cu calităţi profesionale, erau ştiute stilul lui de negociere TRANS FORMĂRI ÎN CONSTRUCŢIA ÎNCREDERI I 321
şi onestitatea lui. Imaginea lui era de om căpos, dar cumsecade, fără prea multă răbdare, dar onest, mândru şi inteligent. Era însă capabil să construiască nişte case de calitate? Mihai nu mai avea bani nici ca să şi-o termine pe a lui, cea mai mare investiţie de timp, efort şi resurse din Săteni, la vremea respectivă. Structura clădirii se decupa din peisaj ca o mărturie ambivalentă a expertizei lui. Puteau oare localnicii să aibă încredere în el? Şi chiar şi el însuşi - putea avea încredere în sine?
Mihai nu era ageamiu în materie de afaceri în Săteni, fiindcă se ocupase mulţi ani cu agricultura şi comerţul local, gestionând mari cantităţi de bani şi navigând prin contexte sociale complicate cu partenerii lui. Şi totuşi tocmai ceea ce ştia despre reprezentările localnicilor îl făcea extrem de precaut în privinţa interacţiunilor economice. Mi-a mărturisit la un moment dat că nu avusese niciodată parte de atâta neîncredere la Atena, dar în Săteni persistenţa şi generalitatea ei i se părea normală. Strategia lui antreprenorială s-a bazat pe depăşirea acestei bariere tranzacţionale. Avea nevoie ca oamenii să vadă că e capabil să ridice case bune şi frumoase la preţuri corecte. Îi trebuiau clienţi solvabili, cu suficient gust, în care putea avea încredere şi care aveau încredere şi ei în el. Nu e de mirare că încrederea necesară a fost găsită în locul în care aceasta este căutată de regulă la Săteni. Dar şi asta a venit cu un preţ.
Încrederea veche pentru casele noi
Antrepriza lui Mihai a plecat la drum printr-o afacere de familie. Fiica mai vârstnică a unei surori a tatălui său, Ioan, Ana, i-a cerut ajutorul pentru o modificare majoră a casei sale. Nimic nou, în aparenţă, fiindcă, de când e lumea, la Săteni familiile, neamurile şi prietenii apropiaţi ajută la construcţia caselor. Totuşi, un demers arheologic sumar ne poate 322 NEÎN CREDEREA
arăta cum tehnologiile şi aşteptările morale legate de acest gen de operaţiuni s-au schimbat în timp.
Cele mai vechi construcţii aflate încă în picioare datează
de la începutul secolului XX. E vorba de structuri de lemn şi pământ care erau ridicate într-o singură zi de familie şi apropiaţi, prin aşa-numita „clacă"1• Gazdele ofereau mâncare şi amuzament pe moment şi urmau să reciprocheze pe termen lung când ceilalţi aveau nevoi asemănătoare, într-o formă de mutualism personalizat care nu includea plăţi băneşti. Multe dintre materialele de construcţie folosite erau fie create pe loc, în gospodărie, fie reciclate din clădiri mai vechi, cu investiţii financiare minime în necesarul de cherestea, tablă sau cuie. Acest prim strat arheologic apăruse, în gospodăria Anei, atunci când bunicul ei îi dăduse mamei ei ca zestre un loc de casă şi condusese construcţia acesteia în anii 1930. Am văzut deja că
nunţile s-au schimbat odată cu transformarea familiilor, după
colectivizare. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu casele. Al doilea strat arheologic datează din socialism, din anii 1970, când familia Anei a ridicat o construcţie denumită iniţial „grajd", folosită în primii ani ca bucătărie de vară şi magazie, dar care a devenit, în timp, locuinţă, deoarece casa propriu-zisă a mamei devenise mai puţin confortabilă. Şi atunci familia Anei, ajutată de câteva neamuri apropiate, se apucase să producă chirpici din lut şi paie şi se ocupase de marea majoritate a lucrărilor de zidărie, descurcându-se cu ajutorul colectiv „gratuit".
Cu toate acestea, aveau nevoie de noutăţi tehnologice precum învelitoarea de azbociment a acoperişului, betonul sau cheresteaua, cumpărate pe bani din magazine, dacă nu erau traficate sau furate. Banii au venit din micul comerţ al familiei, din salarii sau din daruri rituale şi au fost folosiţi şi pentru plata tehnicienilor, cum ar fi electricieni sau sobari, sau pentru r. Claca se referă şi la femeile care torc împreună sau la oamenii care ajută la procese agricole importante precum cositul fânului sau clădirea căpiţelor.
TRANSFORMĂRI ÎN CONSTRUCŢIA ÎNCREDERII 323
zilieri. Adesea, rudele furnizau serviciile sau bunurile necesare la preţuri preferenţiale sau în contul unor prestaţii asemănătoare din trecut sau în viitor. Cum nimeni din sat nu trăia exclusiv din munca în construcţii, numai oamenii foarte săraci sau foarte pricepuţi aveau un şantier integral autarhic în ridicarea caselor. Mulţi localnici se conectaseră oricum la economia monetizată a socialismului.
Ana avea o familie mare, de oameni pricepuţi, care a reuşit să ridice alte trei case pentru copiii căsătoriţi, folosind numai munca domestică şi mici economii. Toate proiectele au fost duse la capăt prin solidaritate parentală şi a altor rude şi datorită relaţiilor mutuale intense pe care familia generoasă şi capabilă le menţinuse de-a lungul timpului. Ana, mai ales, investise şi mult efort în strategia de a-şi ţine copiii uniţi tratându-i echitabil, şi se asigura că rudele rămâneau mulţumite de un parteneriat social mutual pe termen lung. De felul ei o femeie mărunţică, cu ochi pătrunzători, dar enigmatici, cu faţa ridată şi arsă de soarele multor zile la câmp, Ana era un personaj remarcabil în sat prin vorbele de duh, capacitatea de a se descurca în orice situaţie, cu câtă viclenie sau efort erau necesare, ca şi prin măiestria de a potrivi bine atât laudele, cât şi insultele. Cu ajutorul acestor calităţi, o scosese la capăt în ciuda unor greutăţi imense confruntate încă din copilăria petrecută cu un tată vitreg abuziv. Arătând către casă şi apoi spre palmele-i bătătorite, s-a lăudat cu deja-familiara căinare:
„Singură-singurică le-am făcut pe toate aistea, nime' nu m-o ajutat". Ce voia să spună era că nimeni nu contribuise la succesul gospodăriei ei din pură generozitate. Ana îşi plătise toate datoriile şi îşi maximizase remarcabil rezultatele în modul domestic de producţie a caselor şi al traiului în general.
Acum, la peste 70 de ani, femeia mai avea un ultim proiect imobiliar, dar economia se schimbase. În cercetările mele de teren din rural de la începutul anilor 2000, am văzut cum se înmulţesc construcţiile cu structuri de beton armat, ziduri de 324 NEÎNCREDEREA
prefabricate industriale, acoperişuri de metal profilat sau ţiglă
modernă, parchet laminat şi multe alte noutăţi tehnologice.
