profitabile. ,,Cărţile" şi promisiunile îndeplinite puteau fi acum citite şi înţelese de viitorii clienţi, dovedite credibil de realitatea tangibilă a casei Anei, care acum întorcea multe capete ale sătenilor ce treceau pe uliţă.
O altă plus-valoare reputaţională a fost respectarea obligaţiilor lui Mihai de a o trata pe Ana preferenţial, cu costuri personale, aşa cum cere morala relaţiilor dintre neamuri. Rudenia lor şi reputaţia lui de văr de încredere au supravieţuit, în ciuda tensiunilor interne. Ana şi fiul ei şi-au recunoscut datoria morală, şi au achitat din ea în timp, de pildă prin faptul că Dani i-a făcut cadou lui Mihai unelte cumpărate la mâna a doua din Germania. Gesturile prin care Ana îşi exprima satisfacţia au contat foarte tare pentru maistrul constructor, fiindcă
veneau de la o clientă pricepută şi pretenţioasă.
Încrederea care guvernează relaţiile de rudenie a putut rezolva unele probleme ale debutului antreprenorial, în cazul lui Mihai. A colabora cu rude cunoscute şi previzibile i-a oferit acestuia o rampă de lansare economică, cu preţul unei investiţii costisitoare în reputaţia proprie şi în onorarea mutualită
ţii. Însă nu totdeauna lucrurile merg ca unse între neamuri iar o componentă structurală a problemei vine din transformările aşteptărilor morale apărute din intensificarea diviziunii sociale a muncii. Tehnologiile şi dinamicile economice contemporane creează noi dileme în materie de echitate a schimburilor economice dintre constructori şi proprietarii caselor, ca şi între neamuri sau alte relaţii sociale de mutualism personalizat.
Ech itatea pe termen scurt
versus echitatea pe termen lung
Mihai a mai construit o magazie pentru un văr de-al doilea, pe nume Relu, din banii trimişi de soţia acestuia, Mihaela, care lucra în Italia. Într-o seară, când cea mai mare parte a construcţiei era gata, soţia lui Relu o sunase pe Gabi şi, pe la TRANSFORMĂRI ÎN CONSTRUCŢIA ÎNCREDERII 329
mijlocul conversaţiei, se interesase de preţul lucrării. În seara următoare, Gabi îi transmisese estimarea lui Mihai - între 1.500 şi 1.700 de euro. Mihaela se aştepta la mai mulţi bani şi şi-a exprimat recunoştinţa, promiţând că îl va ajuta pe Mihai în viitor.
Părea că scenariul cu Ana se va repeta - dar cu o excepţie petrecută în intimitate. Eram acasă la Mihai, la o cafea, pe când Gabi i-a spus să-şi ţină gura şi mi-a cerut să dau eu o estimare de preţ corect pentru magazia lui Relu. Eu vorbisem înainte despre asta cu Mihai, dar acesta mi-a făcut cu ochiul, a la Clifford Geertz, ca să nu spun nimic despre discuţia noastră. Gândindu-mă la dimensiunile şi complexitatea proiectului, la numărul de muncitori plătiţi cu ziua şi la preţul transmis Mihaelei, am spus 2.500 de euro - şi tot era ceva mai jos de preţul pieţei. Satisfăcută de estimarea mea superioară, Gabi s-a plâns de excesul de generozitate al soţului ei, care se gândeşte numai la ceilalţi, în timp ce alţii se vor gândi prea puţin la familia lui dacă ar ajunge la greu. Mihai a dat din cap şi a mormăit sec: ,,Relu-i Relu", după care a schimbat vorba.
Scena intimă revelează o tensiune creată în interesele economice ale lui Mihai. Cu soţul plecat toată ziua la muncă, Gabi trebuia se îngrijească de o gospodărie mare şi să se ocupe şi de culturile şi animalele care le aduceau mâncare şi uneori nişte bani. Nu avea nici timp, nici ocazii de a-şi găsi un serviciu plătit, ba chiar trebuia să contribuie la afacerea lui Mihai gătind pentru el şi echipa lui atunci când maistrul se „împăca"
cu clienţii fără să fie oferită masa muncitorilor, cum se obişnuia în mod tradiţional. Spre deosebire de Ana, Relu şi mulţi alţii care se ocupau cu agricultura de subzistenţă plus vânzarea surplusurilor, gospodăria lui Mihai ajunsese să depindă
aproape total de veniturile lui în bani. Spre deosebire de constructorii de ocazie de la clăcile de altădată sau din reţelele de rudenie, Mihai nu-şi putea permite să aştepte compensaţiile care se ofereau pe termen lung, nu avea neapărat nevoie de 330 N EÎNCREDEREA
serviciile nespecializate ale apropiaţilor şi nici nu-şi putea permite să lucreze la infinit sub preţul pieţei pentru neamuri.
Nevoile pe termen scurt ale gospodăriei reclamau preţuri apropiate de valoarea de piaţă şi plata imediată, monetară, pentru prestaţiile lui profesionale.
Gabi a jucat un rol important în semnalarea publică a strategiei de repoziţionare economică dictată de specializarea economică a familiei. A început să viziteze şantierele unde lucra Mihai şi să aducă vorba, de fiecare dată, de faptul că familia lor are nevoie de salarii, dincolo de contraserviciile la care s-ar fi putut aştepta cândva. Mâncarea era scumpă, sculele trebuiau înlocuite sau reparate şi se văita că trebuiau uneori să împrumute bani pentru haine şi facturi. Plângerile ei ţintite puneau accentul pe acel „noi nu mai suntem ca voi" - traiul lor nu se mai baza pe vite, pământ, bani trimişi acasă din afara ţării sau nimic altceva, în afara venitului lui Mihai. Gabi era mai bine poziţionată decât Mihai să transmită un astfel de mesaj moral, fiindcă putea contrabalansa generozitatea bărbatului cu reprezentarea unei casnice muncitoare, care o duce greu în mod nedrept.
Deşi deghizat în insinuări amabile, mesajul ei era clar: Mihai nu-şi mai putea permite să-şi trateze preferenţial rudele şi prietenii. Preţurile lui reale, raportate la competenţe, efort şi alternativele de pe piaţă, erau mai mari decât cele cerute până atunci.
Specializarea are avantaje, fiindcă un constructor bun poate câştiga mult mai mult decât un lucrător agricol oarecare din Săteni. Efectele diviziunii muncii înalt calificate fuseseră remarcate pozitiv de clienţii care-i preţuiau lucrările. Mihai a mai făcut câteva construcţii pentru apropiaţi, cerând preţuri din ce în ce mai mari, dar în continuare sub nivelul pe care îl considera corect din punct de vedere economic, pentru a-şi creşte portofoliul şi expunerea. Însă o schimbare era inevitabilă.
De altfel, unele relaţii între neamuri devin toxice în astfel de lucrări. Mihai a mai luat o lucrare pentru fratele lui Relu, TRANSFORMĂRI ÎN CONSTRUCŢIA ÎNCREDERII 331
Gelu, căruia i-a schimbat acoperişul tot pe un preţ mai mic decât cel normal. A acceptat oferta celuilalt văr de-al doilea de a plăti o jumătate din el în nutreţ şi porumb, deşi ar fi preferat banii-gheaţă. Mai târziu, a refuzat o altă lucrare a lui Gelu, motivând prin faptul că avea o listă de aşteptare lungă şi trebuia să-şi ţină promisiunile. La câteva zile după, a auzit de la Relu că Gelu se apucase să spună tuturor lucruri de felul: ,,Ce, Mihai e prea grozav ca să lucreze pentru mine? A uitat că i-am pus pâine pe masă când n-avea ce mânca?" Zvonul era insultător. Pentru Mihai nu era oricum convenabil să accepte lucrări la preţuri mici, dar spusele neamului său îl zugrăveau într-o lumină proastă. Părea o rudă săracă şi incapabilă să se descurce, care îţi răsplăteşte generozitatea cu dispreţul, imediat ce o duce mai bine. Unul dintre riscurile de a lucra cu rudele era ca tranzacţiile să fie prezentate public drept un ajutor oferit de milă. Mihai şi-a ţinut gura, dar s-a convins şi mai tare că afacerile cu rude trebuiau să se încheie.
Picătura care a umplut paharul a venit atunci când un vecin şi unchi al lui Gelu, neînrudit direct cu Mihai, i-a cerut să-l întrebe pe vărul său despre o lucrare legată de un gard.
Mihai a acceptat şi l-a luat pe Gelu în echipă, deşi acesta se făcea adesea nevăzut, ca să-şi vadă de animale şi de casa aflată
în apropierea şantierului. Unchiul a fost foarte mulţumit de rezultat, l-a întrebat pe Mihai de preţ, a plătit pe loc şi i-a oferit chiar un curcan ca bonus. Gelu s-a apropiat de Mihai şi l-a întrebat:
- Cât i-ai cerut?
- Şase milioane.
