2. Mari teorii etice din istoria filosofieiPlaton a fost primul care a sistematizat conceptele eticeîntr-un cadru filosofie, punând bazele eticii virtuţii în dialogurilesale. În Republica, Platon descrie o societate ideală, guvernată
de filosofi-regi, subliniind importanţa armoniei între părţilesufletului: raţională, spirituală şi apetitivă. Virtuţile cardinale -
înţelepciunea, curajul, cumpătarea ş1 dreptatea - suntfundamentale pentru atingerea acestei armonii atât la nivelindividual, cât şi societal. Pentru Platon, virtutea este cunoaştere,iar omul virtuos este cel care înţelege şi acţionează înconformitate cu Formele Ideale, în special Forma Binelui.
Aristotel, elevul lui Platon, a dezvoltat şi rafinat eticavirtuţii în lucrările sale, Etica Nicomahică şi Etica Eudemică. Ela respins ideea Formelor Ideale a lui Platon, argumentând înschimb că virtutea trebuie să fie înţeleasă în contextul vieţii şiexperienţelor umane concrete. Pentru Aristotel, scopul supremal vieţii umane este eudaimonia, adesea tradusă prin fericire sauîmplinire14. Eudaimonia nu este un moment de plăcere efemeră,ci o stare de împlinire şi excelenţă în desfăşurarea activităţilorconforme cu raţiunea, pe parcursul unei vieţi întregi. Virtutea, înconcepţia aristotelică, este un mijloc de aur între două extreme,deficitul şi excesul 15. Această abordare pragmatistă sugerează că
14 „Viaţa fericită este, se pare, cea conformă cu virtutea" - Aristotel, ,,Etica nicomahică, 1177a", în Aristotel, Etica nicomahică, Introducere, traducere, comentarii şi index de Stella Petecei, Ediţia a II-a, Editura IRI, Bucureşti, 1998, p. 218.
1 5 „Aşadar, virtutea este un fel de medietate, ţinta ei fiind măsura justă dintre două extreme" Aristotel, - ,,Etica nicomahică, 1106b", p. 55.
25
