Etică şi integritate academică
virtutea este o dispoziţie dobândită de a alege în mod constant acest echilibru, conform cu raţiunea practică 16•
Aristotel distinge între virtuţile morale, care se referă la caracter şi comportament (de exemplu, curajul şi generozitatea), şi virtuţile intelectuale, care privesc funcţia raţională ( de exemplu, înţelepciunea şi înţelegerea). Dezvoltarea virtuţilor morale necesită practică şi obişnuinţă, în timp ce virtuţile intelectuale sunt dezvoltate prin învăţare şi educaţie.
Influenţa lui Aristotel asupra eticii virtuţii a fost profundă şi de lungă durată, configurând dezbaterea etică în filosofia occidentală şi dincolo de aceasta. În Evul Mediu, gânditori precum Toma d' Aquino au integrat etica aristotelică
cu doctrina creştină, extinzând înţelegerea virtuţii. În epoca modernă şi contemporană, reînvierea interesului pentru etica virtuţii a fost marcată de lucrări semnificative ale filosofilor precum Elizabeth Anscombe şi Alasdair Maclntyre care au explorat relevanţa continuă a virtuţilor într-o lume în schimbare rapidă. Elizabeth Anscombe ( 1 9 1 9-2001) argumentează că
filosofia morală modernă suferă de o dependenţă excesivă faţă
de noţiunile de „datorie", ,,obligaţie" şi „drept", care sunt moşteniri ale unui context iudeo-creştin desacralizat 17. Ea sugerează că aceste concepte au devenit inadecvate în absenţa unei legislaţii divine ca fundament ultim al moralităţii. Ea susţine necesitatea unei reconceptualizări a eticii prin prisma 16 „Virtutea este, aşadar, o dispoziţie habituală dobândită în mod voluntar, constând în măsura justă în raport cu noi, determinată de raţiune . . . " -
Aristotel, - ,,Etica nicomahică, 1106b-l 107a", p. 55.
1 7 G.E.M. Anscombe, ,,Modern Moral Phylosophy" în: Philosophy, Voi.
XXXIII, No. 124, January 1958, p. 1.
26
