Etică şi integritate academică
individual şi comunitar. În ambele cadre, dezvoltarea morală
este un proces gradual, care necesită practică, disciplină şieducaţie. Virtuţile sunt văzute ca fiind dobândite prin obişnuinţă
şi exerciţiu constant, nu doar prin cunoaştere intelectuală.
Una dintre diferenţele principale între înţelesul filosofieşi cel creştin al virtuţii este fundamentul ultim al virtuţii. În eticafilosofică, virtuţile sunt cultivate ca un mijloc de a atinge
eudaimonia, sau împlinirea umană, înţeleasă în termeni seculari.
În creştinism, virtuţile sunt cultivate pentru a trăi în conformitatecu voinţa lui Dumnezeu şi pentru a atinge mântuirea, adică
împlinirea ultimă în viaţa veşnică. Creştinismul introduceconceptul de virtuţi teologale - credinţa, nădejdea şi dragostea care nu au un echivalent direct în etica virtuţii filosofice. Acestevirtuţi sunt considerate a fi darul Dumnezeu şi suntfundamentale pentru relaţia creştinului cu Dumnezeu, reflectândo dimensiune transcendentală specifică creştinismului. Încreştinism, harul dumnezeiesc are un rol central în dezvoltareavirtuţilor. Virtuţile teologale, în special, sunt văzute ca fiindposibile numai prin harul lui Dumnezeu. Aceasta este o diferenţă
majoră faţă de etica aristotelică, unde dezvoltarea virtuţilordepinde în primul rând de efortul şi raţiunea umană. În timp ceAristotel pune accentul pe înţelepciune ca virtute supremă
pentru atingerea eudaimoniei, creştinismul pune dragostea încentrul eticii sale. Iubirea este cea mai mare dintre virtuţi,fundamentul pe care se construiesc toate celelalte virtuţicreştine. Creştinismul adaugă o dimensiune eschatologică eticiivirtuţii, orientând practica virtuţilor către scopul ultim almântuirii şi al vieţii veşnice. Aceasta oferă o perspectivă diferită
28
