— Nu undeva — oriunde, spuse el. Ar trebui să locuim oriunde, să nu avem un loc anume. Nu-mi doresc o adresă exactă. De îndată ce faci rost de o cameră şi e completă vrei să fugi de ea. Acum că sunt gata camerele

mele de la moară, aş vrea, să le ştiu pe fundul mării. E o îngrozitoare tiranie reprezentativă pentru un mediu determinat, unde fiecare piesă de mobilier este ca o tablă a legii.

Ursula se agăţă de braţul lui în timp ce ieşeau din piaţă.

— Dar ce o să facem? întrebă ea. Trebuie să trăim cumva. Iar eu chiar am nevoie de lucruri frumoase împrejurul meu. îmi doresc un fel de grandoare naturală chiar, de splendoare.

— .N-ai să afli asta niciodată în case sau mobilă — sau nici chiar în îmbrăcăminte. Casele, mobila şi hainele fac toate parte dintro lume veche, primitivă, dintr-o societate omenească detestabilă. Şi dacă ai o casă în stil Tudor şi mobilă veche, frumoasă, este vorba doar de trecutul perpetuat asupra ta. Iar dacă ai o casă modernă, desăvârşită, făcută de Poiret 91 , înseamnă altceva care se perpetuează asupra ta. Totul e îngrozitor. Nu e vorba decât de bunuri, de posesiune care te apasă şi te transformă într-o generalitate. Trebuie să fii ca Rodin

f iau Michelangelo, şi să laşi o bucată de piatră nefinisată în jurul operei tale92. Trebuie să laşi mediul înconjurător abia conturat, neterminat, astfel încât să nu fii deloc limitat, constrâns, dominat de lumea exterioară.

Ursula stătea pe stradă meditând.

I — Şi nu o să avem niciodată un loc al nostru, stabil, un cămin? întrebă ea.

Ir — Slavă Domnului, nu în lumea asta, răspunse el.

— Dar nu există decât lumea asta, obiectă ea.

El îşi întinse mâinile cu un gest de indiferenţă.

I — Intre timp, vom evita să avem lucruri personale, spuse el. i — Dar tocmai ai cumpărat un scaun.

} — Pot să-i spun vânzătorului că

nu-1 vreau, răspunse el. Ea se

gândi din nou. Apoi chipul ei se

schimonosi cuprins de o ciudată

tresărire.

— Nu, spuse ea, nu-1 vrem. Sunt sătulă de lucruri vechi.

— Şi de cele noi, adăugă el.

Se uitară înapoi. Acolo, în faţa unor piese de mobilier, stătea cuplul acela tânăr, femeia care urma să aibă un copil şi tânărul cu faţa îngustă. Ea era blondă, cam scundă şi robustă. El era de înălţime potrivită, bine făcut.

Părul negru îi cădea într-o parte, ieşindu-i de sub şapcă, şi stătea acolo distant, ciudat, precum un damnat.

91Iniţial creator de haine, Paul Poiret (1879-1943) şi-a continuat ascensiunea şi ca un cunoscut decorator de interioare.

92 Lawrence pare să se gândească la sculpturi de marmură neter- minate precum „Pan şi Nimfa” (1898) şi „Puvis de Chavannes”

(1910) de sculptorul francez Auguste Rodin (1840-1917), precum şi la sculpturile neterminate ale sclavilor realizate de Michelangelo (1475-1564) pentru mormântul lui Iuliu al II-lea (papă între anii 1503-1513).

—Hai să li-1 dăm lor, şopti Ursula. Uite, îşi încropesc un cămin împreună.

— Eu n-am de gând să-i ajut şi să-i încurajez la asta, spuse el susceptibil, nutrind deodată sentimente de înţelegere faţă de tânărul retras şi speriat şi fiind împotriva femeii active şi fertile.

—O, da, strigă Ursula. Li se potriveşte, e tot ce poate fi mai potrivit.hmiei îndrăgostite

434

— Foarte bine, spuse Birkin, du-te tu la ei să li-1 oferi. Eu am să stau deoparte.

Ursula se duse destul de agitată către cuplul tânăr car* discuta în legătură

cu un lavoar din fier — sau mai degrabă impresia pe care o lăsau era că

tânărul se uita speriat şi mirat, ta un prizonier, la piesa aceea abominabilă, în timp ce femeia sa târguia.

— Am cumpărat un scaun, spuse Ursula şi nu-1 vrem. Nu-l vreţi dumneavoastră? Ne-am bucura dacă l-aţi accepta.

Tinerii se uitară la ea, fără să le vină a crede că Ursula li se adresa lor.

— II doriţi? repetă Ursula. E chiar foarte drăguţ, dar.. .dar..., şi aici zâmbi cam derutată.

Tinerii nu făceau decât să se uite fix la ea şi să-şi arunce priviri cu subînţeles unul altuia, ca să se pună de acord. Bărbatul avea un fel ciudat de a rămâne ascuns, de parcă s-ar fi putut face nevăzut ca un şoarece.

— Voiam să vi-1 dăm dumneavoastră, explică Ursula, acum fiind derutată

şi temându-se de ei.

Era atrasă de tânăr, o fiinţă liniştită, fără griji, aproape că nu-1 puteai numi bărbat, o fiinţă care e produsul vieţii citadine, ciudat de autohton şi de desăvârşit într-un fel, aruncând priviri furişe, agil şi subtil. Genele negre, lungi şi delicate, îi cădeau peste ochii care nu arătau nici un fel de grijă, ci doar un singur lucru îngrozitor: o fire introvertită; erau sticloşi şi întunecaţi. Sprâncenele negre, ca şi întreaga sa constituţie, erau fin trasate.

Ar fi un amant îngrozitor şi minunat pentru o femeie, cu o înfăţişare atât de încântătoare. Picioarele minunat de delicate şi agile se conturau sub pantalonii fără nici o formă; avea ceva din fineţea şi nemişcarea unui şobolan tăcut, cu ochi întunecaţi şi blană mătăsoasă.

Ursula îl percepu cu o senzaţie fină, de atracţie. Femeia voinică se uita fix la ea, jignitor. Ursula uită de el.

— Nu vreţi să luaţi scaunul? întrebă ea.

Bărbatul îi aruncă o privire piezişă ca şi când ar fi măsurat-o, totuşi abia perceptibilă şi aproape insolentă. Femeia se aduna. I Avea ceva din plenitudinea unei precupeţe. Nu ştia ce urmăreşte ijrsula, aşa că era atentă şi ostilă. Birkin se apropie zâmbind tfiutăcios, văzând că Ursula

era atât de neajutorată şi înfricoşată. j — Ce s-a întâmplat? întrebă el, zâmbind.

L îşi îngustă ochii uşor şi avea acelaşi aer tipic de mister ironic pure făcea parte din conduita celor doi orăşeni. Bărbatul îşi «plecă puţin capul într-o parte arătând spre Ursula şi spuse cu o Cildură ciudată, prietenoasă şi batjocoritoare: I — Ce vrea, eh?

■ Un zâmbet ciudat îi încreţi

buzele. I Birkin îi aruncă o privire

pe sub pleoapele coborâte ironic.

I ■— Să vă dea un scaun, acela cu eticheta pe el, spuse el, anltându-i-l.

I, Bărbatul se uită la obiectul indicat. Intre cei doi bărbaţi exista || ciudată