invită pe tânăr să se aşeze şi el. Dar acesta se întoarse cu spatele stângaci, nepoliticos, aruncându-i o privire cu ochii săi ageri (rimei îndrăgosti e şi strălucitori, ciudat de expresivi, ca un şobolan vioi şi neastâmpărat.
— Să nu-1 răsfeţi, spuse tânăra, el nu-i învăţat cu fotolii. Tânărul se întoarse pe jumătate şi spuse cu un rânjet 443 derutant:
— Numa’ cu picioarele.
Cei patru se despărţiră. Tânăra le mulţumi. — Mulţumesc pentru scaun. O
să rezise pân’ s-o rupe.
; O să-l ţinem dă dicor, adăugă tânărul, l mn
Bună ziua, bună ziua, spuseră Ursula şi
Birkin. 4 444
D.H. LawnM
- S-aveţi noroc, spuse tânărul, evitând privirea lui Birkin, în timp ce-şi întoarse capul întrro parte.
Cele două cupluri o luară care încotro, iar
Ursula se agăţă d§ braţul lui Birkin. După ce parcurseră o oarecare distanţă, ea sa uită
înapoi şi4 văzu pe tânăr mergând alături de femeia tânărfl, plină şi liniştită. Pantalonii îi cădeau până peste călcâie,! şi ta mişca cu un fel de ezitare ascunsă, mai degrabă
apăsat- de conştiinţa lui de sine, acum că
trebuia să ducă fotoliul vechi şi graţios, cu braţul petrecut peste spetează, iar cele patru picioard fine, ascuţite la vârf, se legănau periculos, aproape atingând
lespezile de granit de pe jos. Şi totuşi, el
era cumva de nfcclintit şi izolat, ca un şobolan vioi şi ager. Avea un fel de frumuseţe* ciudată, imorală, care era şi respingătoare.
— Ce ciudaţi sunt! exclamă Ursula.
— Copiii oamenilor, spuse Birkin. îmi amintesc de Iisus: ”Cei săraci cu duhul vor moşteni pământul”93.
— Dar ei nu sunt săraci cu duhul, spuse
Ursula.
I faliei îndrăgostite
445 —• Ba da, nu ştiu de ce, dar aşa
sunt, răspunse el.
Aşteptară tramvaiul. Ursula se aşeză pe platformă şi privi
oraşul. Amurgul începuse să înceţoşeze văgăunile cu case aglomerate.
— Şi ei vor moşteni pământul? întrebă ea. Da, ei.
— Atunci, noi ce o să facem? Noi nu suntem ca ei, nu? Noii nu suntem săraci cu duhul?
— Nu, noi va trebui să trăim în văgăunile pe care ni le lasă ei.
— Ce oribil! exclamă Ursula. Nu vreau să trăiesc într-o’ văgăună.
— Nu te îngrijora! spuse el. Ei sunt copiii oamenilor, aşa că iiel mai mult le plac pieţele şi colţurile străzilor. Deci rămân destule văgăuni.
I— întreaga lume, adăugă ea.
93Fragment din „Predica de pe Munte”, Matei, 5:5 : „Fericiţii'ceil săraci cu duhul, căci aceia vor moşteni pământul”.
I, — A, nu, dar ceva loc mai rămâne.
. Tramvaiul urcă uşor dealul, unde întinderea de case urâte, cu aspect cenuşiu, asemenea iernii, arăta ca o imagine a iadului, rece gi plin de unghere. Stăteau şi priveau. Departe, în zare, se vedea o roşeaţă iritantă a apusului. Totul era rece, cumva meschin, înghesuit şi asemenea sfârşitului lumii.
[ —i Nu-mi pasă nici măcar atunci, spuse Ursula, privind aspectul respingător al peisajului. Nu mă priveşte.
[ — Nu te mai priveşte, răspunse el, ţinând-o de mână. N-ai nevoie să vezi.
Trebuie să mergi pe drumul tău. In lumea mea e soare şi spaţiu — ■' —-
Aşa-i, iubirea mea, nu? exclamă ea, strângându-se aproape de el pe platforma tramvaiului, astfel încât ceilalţi pasageri se uitau fix la ei.
—Şi o să rătăcim pe pământ, spuse el, şi n-o să ne uităm la lumea pe care am lăsat-o în urmă câtuşi de puţin.
Urmă o tăcere lungă. Faţa ei era radioasă precum sclipirile aurului, aşa cum stătea meditând.
—Nu vreau să moştenesc pământul, zise ea. Nu vreau să moştenesc nimic.
El îi strânse mâinile într-ale lui.
— Nici eu. Vreau să fiu dezmoştenit.
Ea-i strânse degetele cu putere.
—Nu o să ne pese de nimic, zise ea.
El rămase nemişcat şi râse.
— Şi o să ne căsătorim şi o să terminăm cu ei, adăugă ea.
El râse din nou.
—Nu există decât o cale să scapi de tot, spuse ea, să te căsătoreşti.
